Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Am să încep cu o lamurirea titlului ales. Interregnum vine din latina: inter (între) + regnum (domnie, putere). Literal — perioada dintre două domnii, când un rege a murit și următorul nu a fost încă încoronat. În politică și filozofie, termenul descrie un vid de autoritate — momentul de suspendare dintre o ordine care s-a prăbușit și alta care nu s-a constituit încă.
Un italian, Antonio Gramsci scria din închisoare, în 1930, că „lumea veche moare și lumea nouă se luptă să se nască." Adăuga apoi, cu acea luciditate rece care îl definea: „În acest clar-obscur apar monștrii." Nu era metaforă. Era un diagnostic din pacate valabil și astăzi.
Cine a fost Antonio Gramsci?
Antonio Gramsci (1891–1937) a fost un filosof, teoretician politic și jurnalist italian — una dintre cele mai importante minți ale stângii europene din secolul XX. Născut în Sardinia, într-o familie săracă, a studiat lingvistica la Torino, unde a intrat în contact cu mișcarea muncitorească. A devenit unul dintre fondatorii Partidului Comunist Italian în 1921. În 1926, regimul fascist al lui Mussolini l-a arestat. Procurorul de la proces a spus: „Trebuie să împiedicăm acest creier să funcționeze timp de douăzeci de ani." A murit în 1937, după unsprezece ani de închisoare, la 46 de ani, cu sănătatea distrusă. Ceea ce îl menține relevant până astăzi nu este marxismul său ortodox, ci instrumentele conceptuale pe care le-a formulat în captivitate.
El a arătat că puterea nu se exercită doar prin forță, ci mai ales prin controlul ideilor, valorilor și narațiunilor dominante — ceea ce a numit hegemonie culturală, adică capacitatea de a obține consimțământul fără constrângere directă. A explicat, de asemenea, rolul intelectualului organic: fiecare clasă socială își creează propriii purtători de idei, capabili să-i exprime și să-i apere interesele. Iar conceptul de interregn descrie acele perioade de tranziție în care vechile certitudini se prăbușesc, dar noile structuri nu s-au consolidat încă, generând instabilitate și confuzie. Actualitatea acestor idei este evidentă.
Scriind din închisoare, în condiții dure, a reușit să surprindă mecanismele subtile prin care funcționează puterea în societățile moderne: nu prin impunere brutală, ci prin influență, legitimitate și control simbolic. De aceea este revendicat atât de stânga, cât și de dreapta — pentru că oferă un set de instrumente de analiză care depășesc granițele ideologice. Rămâne un gânditor incomod tocmai pentru că descrie cu luciditate modul în care se construiește și se menține puterea.
Interregnul global: când ordinea moare mai repede decât se naște lumea nouă
Nouăzeci și cinci de ani mai târziu, diagnosticul lui Antonio Gramsci se potrivește surprinzător de bine unei lumi pe care filosoful italian nici nu și-ar fi putut-o imagina. Ordinea internațională construită de Statele Unite după 1945 a fost, în esența ei, un pariu îndrăzneț: că națiunile pot fi legate între ele prin instituții, reguli și interese comune suficient de puternice încât să facă războiul iraționl și izolarea costisitoare.
Pariu câștigat, cel puțin parțial. Deceniile de după război au adus Europei cea mai lungă perioadă de pace din istoria sa modernă. Comerțul liber a scos sute de milioane de oameni din sărăcie. Democrația părea, la un moment dat, destinul inevitabil al omenirii. Astăzi, acel edificiu scârțâie din toate încheieturile. Nu dintr-o singură lovitură, ci prin eroziune. China a crescut în interiorul sistemului, beneficiind de regulile sale, fără să îi accepte vreodată valorile. Rusia a sfâșiat harta Europei cu o brutalitate deschisă. Iar Statele Unite — arhitectul, garantul, beneficiarul principal al acestei ordini — par astăzi hotărâte să demonteze ceea ce au construit, cărămidă cu cărămidă.
Aceasta este o fractura cu adevărat istorică. Nu că ordinea liberală are dușmani — i-a avut mereu ci că și-a pierdut cel mai important susținător sau cel puțin așa pare. Criza nu este, în primul rând, militară sau economică. Este una de credință. Ordinea postbelică funcționa pentru că principalul său garant credea în ea — sau cel puțin o găsea suficient de utilă încât să o apere. Când această convingere dispare, instituțiile rămân ca niște cochilii goale: NATO fără angajamentul articolului 5, OMC fără arbitru, ONU fără autoritate morală.
Ce vine după? Nimeni nu știe cu certitudine, și oricine pretinde că știe minte sau se înșeală. Istoria sugerează că interregnurile sunt perioade nu doar de confuzie, ci de pericol real. Între ordinile internaționale nu există vid — există haos, testare de limite și, uneori, război. Monștrii lui Gramsci nu sunt neapărat dictatori sau generali. Sunt și mai subtili: sunt naționalismele care umplu golul lăsat de multilateralism, sunt economiile închise în spatele tarifelor, sunt alianțele care se destrămă în tăcere, sunt democrațiile care obosesc de ele însele. Lumea veche moare. Acest lucru pare acum aproape cert.
Ceea ce nu știm — și ar trebui să ne îngrijoreze profund — este dacă lumea nouă care se naște va fi mai bună, mai rea sau pur și simplu diferită față de tot ce am cunoscut și dacă, în clar-obscurul acestui interregnum, vom fi suficient de lucizi pentru a recunoaște monștrii înainte ca ei să ne definească.
Alianța care tace
Când primele rachete americane și israeliene au lovit instalațiile nucleare iraniene, Europa nu a fost consultată și nu a fost informată. Foarte puțini lideri europeni au fost informați în prealabil despre loviturile americano-israeliene asupra Iranului. Chiar și cancelarul german Friedrich Merz, liderul celei mai mari economii din UE, a aflat „cu câteva minute înainte", potrivit eurodeputatei Hannah Neumann, președinta delegației pentru relații cu Iranul. Liderii de top din Congres — grupul bipartisan cunoscut ca „Gang of Eight", format din liderii ambelor camere și conducerea comitetelor de informații — au fost notificați de Casa Albă imediat înainte de atac. Marco Rubio i-a contactat telefonic pe toți cei opt membri, reușind să vorbească cu șapte dintre ei.
Diferența dintre cele două verbe (consultat/informat) spune tot ce trebuie știut despre starea actuală a relației transatlantice. Capitalele europene — Berlin, Paris, Roma, Bruxelles — au reacționat cu acel amestec caracteristic de îngrijorare reținută și declarații diplomatice atent calibrate pentru a nu supăra pe nimeni: „Apelăm la calm," „Urmărim evoluțiile cu îngrijorare," „Dialogul rămâne esențial." Este limbajul birocrației în momentul în care istoria accelerează. Dar dincolo de comunicatele de presă, realitatea este mai dură. Niciuna dintre marile puteri europene nu a susținut opțiunea militară pe dosarul iranian.
Timp de două decenii, Franța, Germania și Marea Britanie — cele trei puteri europene implicate direct în negocierile nucleare — au pariat consecvent pe diplomație și sancțiuni. Nu din naivitate, ci dintr-un calcul rece: un Iran nuclear este periculos, dar un Orientul Mijlociu în flăcări este catastrofal. Washington și Tel Aviv au ales altfel. Și, ca de obicei, Europa a descoperit că poziția sa contează mai puțin decât credea. Acesta nu este un detaliu secundar. Este o fractură structurală. O alianță în care cel mai puternic membru acționează unilateral în dosare de importanță globală, fără consultare reală, nu mai este o alianță — este o relație de dependență cu pretenții de parteneriat.
Întrebarea care ne frământă este dacă a avut Trump dreptate să atace Iranul?
Primul atac, din iunie 2025, are o justificare solidă — programul iranian era avansat și diplomația eșuase la acel moment. Al doilea atac, din februarie 2026, este mult mai greu de apărat dar si aici sunt elmente suficiente pentru operațiune. Șeful Agenția Internațională pentru Energie Atomică a declarat pe 3 martie că agenția nu are nicio dovadă că Iranul construia o bombă nucleară, iar propriii ofițeri de intelligence ai lui Trump au contrazis public narațiunea Casei Albe.
Agenția Internațională pentru Energie Atomică are limitări reale. Nu este o instituție omniscientă. Iranul i-a restricționat accesul în mod repetat de-a lungul anilor, iar după atacurile din 2025, inspectorii din Agenția Internațională pentru Energie Atomică nu au putut evalua cele trei situri nucleare bombardate. Problema fundamentală nu este dacă Iranul nuclear este periculos — pentru că el este. Problema este că loviturile militare rezolvă o infrastructură, nu o intenție.
Atâta timp cât cunoștințele tehnice există și motivația politică rămâne, programul poate fi reconstruit. Și de această dată, Iranul o va face cu convingerea că nicio negociere nu îl poate proteja. Tensiunile dintre Trump și comunitatea de intelligence sunt reale și documentate. Există o fricțiune autentică și de lungă durată între administrația Trump și aparatul de securitate american — nu este o invenție. Întrebarea esențială nu este „în cine ai încredere ca tabără?”, ci „ce probe verificabile există, dincolo de sursa care le prezintă?”. Iar aici, indiferent cine face analiza, concluzia rămâne aceeași: distrugerea infrastructurii nu înseamnă dispariția amenințării.
NATO: coeziunea de suprafață, tensiuni de adâncime
Oficial, NATO rămâne unit. Articolul 5 nu este în discuție, flancul estic este consolidat, iar declarațiile comune curg fără întrerupere. Dar Iranul nu este în zona de responsabilitate NATO, și tocmai în acest spațiu gri apar fisurile. Statele membre europene se confruntă acum cu o întrebare incomodă: susținerea implicită a unei campanii militare pe care nu au aprobat-o și ale cărei consecințe le vor suporta direct — prin prețuri energetice, fluxuri de refugiați, instabilitate în vecinătatea sudică — constituie solidaritatea alianță sau capitulare geopolitică?
Răspunsul onest este undeva la mijloc. Și tocmai această ambiguitate erodează, lent dar sigur, credibilitatea NATO ca forum de decizie colectivă.
Factorul Israel: elefantul din cameră
Europa are față de Israel o relație profund ambivalentă — marcată de vinovăție istorică, valori comune și dezacorduri fundamentale de politică. Rolul Israelului ca inițiator și executor principal al operațiunilor împotriva Iranului pune Europa într-o poziție aproape imposibilă. A critica operațiunile militare înseamnă a te distanța de Washington într-un moment sensibil. A le susține înseamnă a abandona ani de politică externă bazată pe drept internațional și soluții negociate. Majoritatea guvernelor europene au ales o a treia cale: tăcerea strategică. Care, desigur, nu este neutralitate — este consimțământ prin omisiune.
Prețul economic pe care îl va plăti Europa
Europa va plati o factura imensa la gaze și petrol. Perturbarea exporturilor de petrol și gaze din Golf va lovi Europa mult mai dur decât Statele Unite, care și-au reconstruit independența energetică. Rutele comerciale prin Strâmtoarea Hormuz, instabilitatea din Irak și Golful Persic, posibilele atacuri asupra infrastructurii energetice regionale — toate acestea se traduc în inflație, recesiune și presiune socială pentru economii europene deja fragilizate. Europa va plăti costul unei decizii la care nu a participat.
Există un cuvânt pentru o relație în care unul decide și celălalt suportă consecințele: asimetrie. Nu alianță. Dacă războiul din Iran va lăsa o moștenire în relația transatlantică, aceasta va fi, poate, claritatea dureroasă că Europa trebuie să aleagă: să devină un actor strategic real, cu voce proprie și capacitate militară autonomă, sau să accepte definitiv rolul de partner junior într-o ordine pe care nu o mai modelează și pe care, din ce în ce mai des, nu o mai înțelege.
Scenarii apocaliptice(!?)
Trei scenarii apocaliptice domină o bună parte din discursul geopolitic actual — pe lângă, desigur, teama clasică, în mare măsură infirmată, că Rusia ar putea cuceri cu ușurință Europa.
Primul invocă un compromis forțat între capacitatea militară și autonomia strategică. Logica scepticilor este simplă: cu cât Europa devine mai puternică militar, cu atât se va distanța de Statele Unite și își va urma propriul drum. Teama are un sâmbure de adevăr, dar este amplificată peste măsură. O Europă mai capabilă ar avea, într-adevăr, mai multă libertate de manevră în raport cu Washingtonul. Însă diferențele reale de interese sunt, în general, limitate. Europa și SUA împărtășesc preocupări similare — de la supraproducția chineză până la riscurile tehnologiilor autoritare. Cel puțin în viitorul previzibil, spațiul pentru o ruptură strategică profundă rămâne restrâns.
Al doilea scenariu merge mai departe și sugerează că Europa ar putea deveni, în timp, ostilă Statelor Unite. Tensiunile deja vizibile — mai ales în jurul reglementărilor europene criticate de oficiali americani și de giganții tehnologici — sunt invocate ca semne timpurii. Conflictul se poartă în jurul a două legi europene majore — Digital Services Act (DSA) și Digital Markets Act (DMA)— pe care SUA le consideră atacuri economice și cenzură, iar Europa le prezintă ca protecție a cetățenilor și corectitudine pe piață. Departamentul de Stat american, sub conducerea lui Rubio, a ordonat diplomaților americani să „se angajeze regulat cu guvernele UE" pentru a transmite rezerve față de DSA, descriind legea drept cenzură „orweliană" menită să sufoce opoziția față de liderii europeni. În această logică, o Europă forțată să-și asigure singură apărarea ar accelera integrarea politică, transformându-se într-un rival sistemic al Washingtonului. Din nou, ipoteza nu este complet lipsită de fundament, dar rămâne exagerată. Uniunea Europeană este departe de a deveni un hegemon coerent; diviziunile interne persistă, iar unele dintre cele mai importante puteri militare ale continentului nici măcar nu fac parte din UE.
Al treilea scenariu este imaginea în oglindă: ideea că o Europă fără garanția americană ar regresa spre rivalități și conflicte interne. Această viziune, popularizată cândva de John J. Mearsheimer a fost mult timp respinsă ca alarmistă (Mearsheimer este unul dintre cei mai influenți teoreticieni ai relațiilor internaționale, cunoscut pentru realismul său ofensiv, profesor la Universitatea din Chicago și celebru pentru ideea că marile puteri sunt inevitabil în competiție pentru dominație într-un sistem internațional anarhic). Și totuși, ea revine astăzi în anumite cercuri. Este însă cea mai puțin plauzibilă dintre toate. Chiar și în absența unei apărări comune solide, statele europene rămân interconectate economic, social și instituțional într-un mod care reduce drastic riscul unor curse ale înarmării sau al unor erori de calcul de tipul celor din trecut.
Privilegiul de a face război de acasă
Există o asimetrie pe care puține voci o numesc direct: Statele Unite poartă războiul din Iran, dar nu îi suportă costul. Cel puțin nu încă.
Trei straturi de protecție are SUA
Primul este energetic. America produce astăzi mai mult petrol și gaze decât orice altă națiune. Când Strâmtoarea Hormuz a fost perturbată și prețul petrolului a depășit 100 de dolari pe baril, Europa și Asia au resimțit o criză. America a ajustat prețul la pompă cu câțiva cenți — și a prezentat-o drept succes.
Al doilea este financiar. Dolarul rămâne moneda de rezervă a lumii, ceea ce înseamnă că în orice criză globală, capitalul fuge spre America, nu dinspre ea. Un paradox pervers: America poate exporta instabilitate și importa stabilitate financiară simultan. Ceea ce Eichengreen a numit „privilegiul exorbitant" devine și mai exorbitant în timp de război (pe scurt, Eichengreen este vocea de referință mondială în materie de monede internaționale, istoria crizelor financiare și arhitectura sistemului monetar global/între 1997–1998 a fost consilier senior de politici la Fondul Monetar Internațional).
Al treilea este politic. Armata profesionistă, datoria națională și distanța geografică fac ca electoratul american să nu simtă fizic costul unui război. Trump poate conduce operațiuni militare în Orientul Mijlociu și câștiga alegerile vorbind despre prețul ouălor. Liderii europeni nu au acest lux — fiecare conflict din vecinătatea lor se traduce imediat în inflație, refugiați și bugete de apărare care mănâncă din cele sociale.
Prețul amânat
A spune că America nu plătește niciun preț ar fi o eroare. Plătește — dar la termen, nu la vedere. Fiecare război purtat pe justificări contradictorii erodează credibilitatea americană. Fiecare aliat tratat ca partner junior recalculează cât poate conta pe Washington. Fiecare stat care trage concluzia că doar arma nucleară îl protejează de atenția militară americană accelerează exact proliferarea pe care America pretinde că o combate. Dolarul ca monedă de rezervă nu este o lege a naturii — este o convenție susținută de încredere. Când aceasta se erodează, alternativele devin mai atractive. Nu mâine. Dar procesul a început. Privilegiul american de a purta războaie fără să le suporte imediat costul nu este o victorie strategică — este o subvenție ascunsă pe care o plătesc alții acum și americanii mai târziu.
De la Natanz la Teheran: Cum a escaladat un conflict în trei acte
Războiul din Iran nu a început pe 28 februarie 2026. A început cu ani înainte, în decizii succesive care au închis, una câte una, toate ușile de ieșire.
Actul I: Vara lui 2025 — Primul foc
Pe 13 iunie 2025, Israel a lansat atacuri surpriză asupra instalațiilor nucleare și militare iraniene, asasinând lideri militari, oameni de știință din domeniunl nuclera și politicieni. Iranul a ripostat cu peste 550 de rachete balistice și 1.000 de drone. Nouă zile mai târziu, America a intrat direct în conflict. Pe 22 iunie 2025, Statele Unite au lovit instalațiile nucleare de la Natanz, Fordow și Isfahan. Un armistițiu a fost semnat pe 25 iunie, mediat în Qatar. Trump a declarat victoria. Programul nuclear iranian fusese „obliterat." Lumea a răsuflat ușurată. Prea devreme.
Actul II: Iarna 2025–2026 — Colapsul intern
În timp ce diplomații negociau, Iranul imploda din interior. Moneda iraniană a intrat în cădere liberă după Războiul celor Douăsprezece Zile, exacerbată de noi sancțiuni internaționale impuse în septembrie 2025. La sfârșitul lui decembrie 2025, proteste masive au izbucnit în toate cele 31 de provincii iraniene, alimentate de criza economică, colapsul rialului și prețurile în creștere.
Erau cele mai mari proteste de la Revoluția din 1979 încoace. Răspunsul regimului a fost brutal. Khamenei a ordonat personal masacrarea protestatarilor, operațiunile fiind executate de IRGC și forțele Basij cu muniție reală, mitraliere montate pe vehicule și drone. Iranul a impus cel mai lung blocaj al internetului din istorie pentru a împiedica raportarea evenimentelor. Bilanțul morților: între 7.000 și 32.000, în funcție de sursă.
Actul III: 28 februarie 2026 — Lovitura decisivă
Diplomația mai avea o șansă. Pe 25 februarie 2026, ministrul iranian de externe Araghchi declara că o „oportunitate istorică" pentru un acord nuclear era „la îndemână", înaintea unor negocieri programate la Geneva. Nu a mai avut loc. Pe 10 februarie, Netanyahu, „din ce în ce mai alarmat" că negocierile ar putea reuși, s-a întâlnit cu Trump pentru a împinge lucrurile spre o acțiune militară.
La ora 06:35 UTC pe 28 februarie, CENTCOM a anunțat începerea loviturilor. Bombardiere B-2, B-1 și B-52 au vizat facilitățile balistice fortificate. La 06:45, Forțele Aeriene israeliene au lansat lovituri de decapitare. Khamenei și mai mulți oficiali superiori au fost uciși. Iranul a ripostat imediat. Aproximativ 170 de rachete balistice au fost lansate spre Israel și statele din Golf. Au fost vizate baze americane în Qatar, Kuwait, Emirate și Bahrain. Strâmtoarea Hormuz a fost parțial blocată.
Bilanțul provizoriu
Conflictul a lăsat peste 2.000 de morți în Iran, Liban și Israel, sute de mii de persoane strămutate în Liban și sute de mii de călători blocați în Orientul Mijlociu. Prețul petrolului a depășit 100 de dolari pe baril. Un nou lider suprem — Mojtaba Khamenei, fiul celui ucis — a preluat puterea, semnalând că regimul intenționează să supraviețuiască. Trei acte, trei ani, o concluzie încă nescrisă. Singurul lucru cert este că niciuna dintre părți nu a obținut ce și-a propus — nici Iranul fără bombă, nici Iranul fără regim, nici Orientul Mijlociu stabil. Doar războiul a câștigat, ca de obicei.
Sfârșitul care nu s-a scris încă: Trei scenarii pentru războiul din Iran
Astăzi este ziua 27 a războiului. O sursă iraniană a declarat pentru CNN că există „contacte" între SUA și Teheran și că Iranul este dispus să asculte propuneri „sustenabile" pentru încheierea conflictului. Între timp, loviturile continuă în ambele direcții. Sfârșitul nu este în vedere — dar contururile sale posibile încep să se deseneze.
Cine conduce Iranul acum?
Mojtaba Khamenei a fost ales pe 8 martie 2026 ca nou lider suprem, înlocuindu-l pe tatăl său ucis în prima zi a războiului. IRGC și principalii lideri iranieni — inclusiv Ghalibaf, Larijani și Pezeshkian — i-au jurat credință. Acum uni precum Larijani nu mai sunt în viață. Alegerea nu este lipsită de ironie: fiul preia puterea tatălui ucis de americani și israelieni. Trump l-a numit imediat „lightweight" și a amenințat că nu va dura mult. Mesajul implicit: regimul este ținta, nu doar programul nuclear. Dar istoria sugerează că regimurile supraviețuiesc adesea chiar și când conducerea lor este decimată. Hamas și Hezbollah au rezistat unor asalturi mult mai devastatoare. Iranul se poate dovedi la fel de rezistent.
Ce lovituri militare ar mai urma
Atacurile iraniene cu rachete și drone au scăzut cu 90% față de primele zile ale războiului, conform Departamentului Apărării american. Dar războiul nu s-a terminat. Există trei ținte potențiale rămase pe masă:
Infrastructura energetică iraniană — rafinăriile, terminalele petroliere, portul Kharg. Trump a amânat deocamdată aceste lovituri după ce a descris discuțiile cu Iranul drept productive, iar piețele au reacționat imediat: petrolul a scăzut, acțiunile au crescut. Este o carte pe care o păstrează în mână.
Strâmtoarea Ormuz — Noul lider suprem Mojtaba Khamenei a declarat că Hormuzul va rămâne închis ca instrument de presiune asupra SUA. O operațiune militară pentru redeschiderea strâmtorii ar fi cea mai costisitoare și mai periculoasă escaladare posibilă.
Loviturile israeliene asupra Libanului — Un scenariu extrem de periculos ar fi o campanie israeliană susținută în Liban, care ar activa arsenalul complet al Hezbollah — estimat la 150.000 de rachete — și ar putea atrage Siria și Turcia în conflict.
Cele trei scenarii de final
Scenariul 1 — Armistițiu negociat (cel mai probabil pe termen scurt)
Trump a sugerat că administrația sa ia în calcul „reducerea" eforturilor militare, scriind pe Truth Social că sunt „foarte aproape de atingerea obiectivelor." Semnalele de pe ambele părți indică o fereastră diplomatică îngustă. Un acord ar implica probabil îngheț nuclear iranian, ridicare parțială a sancțiunilor și redeschiderea Ormuzului. Problema: SUA și Israel au viziuni diferite despre sfârșitul războiului — Israelul este dispus să tolereze mai mult haos pentru a destabiliza regimul.
Scenariul 2 — Colaps de regim și tranziție haotică
Mulți iranieni spun că nu există cale de întoarcere și că regimul trebuie să cadă. Există rapoarte despre organizarea de proteste pentru momentul în care bombardamentele se vor opri. Reza Pahlavi, fiul șahului detronat, continuă să se ofere ca lider de tranziție. Dar colapsul regimului ar putea inaugura o perioadă de instabilitate politică susținută, dificil de ținut în interiorul granițelor Iranului. Irakul după 2003 rămâne avertismentul de referință.
Scenariul 3 — Război de uzură prelungit (cel mai periculos)
Asimetria temporală este cea mai periculoasă caracteristică a acestui conflict. Pentagonul estimează patru-șase săptămâni pentru atingerea obiectivelor. Iranul crede că timpul joacă în favoarea sa: poate susține războiul de joasă intensitate cu drone timp de șase-doisprezece luni, epuizând stocurile de interceptoare ale apărării aeriene din Golf mai repede decât fabricile occidentale le pot înlocui. Secretarul de stat Rubio a recunoscut aritmetica: Iranul produce aproximativ 100 de rachete pe lună, față de șase-șapte interceptoare produse de fabricile din SUA.
Concluzia
Războiul din Iran se află la răscrucea dintre trei dinamici incompatibile: America vrea o ieșire rapidă, Israel vrea schimbare de regim, iar Iranul mizează pe rezistență. Conflictele armate s-au răspândit și unsprezece țări sunt deja conectate la acest război — o răspândire geografică fără precedent din 1973 încoace. Cel mai probabil final nu va fi nici victorie clară, nici înfrângere netă — ci un armistițiu fragil care îngheață, fără să rezolve, toate contradicțiile care au dus la război. Exact ca în 2025. Până la următorul act.
Post Scriptum: „Orașele de rachete" — infrastructura invizibilă a Iranului. O întrebare simplă: de ce Iranul continuă să lanseze rachete chiar și după 25 de zile de bombardamente intensive? Iranul nu a construit această capacitate în grabă. A dezvoltat, în timp, o infrastructură subterană complexă, cunoscută informal drept „orașele de rachete”: rețele extinse de tuneluri, depozite și coridoare logistice care leagă puncte de lansare, spații de asamblare și ieșiri protejate.
Lanțurile muntoase precum Zagros și Elburz oferă condiții naturale ideale pentru astfel de construcții, iar strategia a fost gândită exact pentru a rezista unui război aerian prelungit. Loviturile aeriene au afectat în principal infrastructura de suprafață — lansatoare, intrări în tuneluri, sisteme radar — dar evaluările bazate pe imagini satelitare indică faptul că nucleul subteran al acestor facilități a rămas în mare parte intact.
Chiar și în operațiuni recente, doar atacuri masive și concentrate au reușit, în cazuri limitate, să atingă niveluri mai profunde ale acestor complexe. Un exemplu relevant este situl din apropierea orașului Yazd, unde loviturile repetate au produs daune vizibile la suprafață, dar nu au neutralizat rețeaua de tuneluri de dedesubt. Aceasta este concepută cu redundanță: ieșiri multiple, uși blindate și trasee logistice alternative care permit continuarea operațiunilor chiar dacă unele puncte sunt distruse.
Problema fundamentală este una fizică. Chiar și cele mai puternice bombe penetrante au limite clare în adâncimea la care pot ajunge. În schimb, unele dintre aceste instalații sunt construite la sute de metri sub rocă, mult dincolo de capacitatea actuală de penetrare a armamentului convențional. Practic, geologia devine parte a sistemului de apărare.Pe lângă adâncime, Iranul folosește și tehnici de înșelare: construcții false, intrări simulate, echipamente fictive menite să atragă și să consume muniția de precizie a adversarului.
Aceste măsuri complică semnificativ identificarea țintelor reale. Concluzia este incomodă, dar clară: bombardamentele pot degrada capacități, pot întârzia operațiuni și pot produce pierderi, dar nu pot elimina complet o infrastructură concepută să supraviețuiască exact acestui tip de atac. În acest tip de conflict, ceea ce contează decisiv nu este doar puterea de foc, ci reziliența — iar Iranul a investit masiv tocmai în acest avantaj. Complexele subterane iraniene adăpostesc un arsenal stratificat, construit pe patru categorii distincte.
Rachete balistice cu rază medie (MRBM) — armele strategice principale
Videoclipurile eliberate de Iran arată tuneluri pline cu Kheybar Shekan, Ghadr-H, Sejjil, Haj Qassem și rachete de croazieră Paveh. Acestea sunt rachetele cu care Iranul lovește Israelul și bazele americane din Golf. Cele mai lungi rachete balistice iraniene au o rază între 2.000 și 2.500 de kilometri — suficientă pentru Israel, bazele americane din Golf și o mare parte din regiune, dar nu pentru teritoriul SUA, contrar afirmațiilor lui Trump.
Rachete balistice cu rază scurtă (SRBM) — pentru ținte regionale rapide
Sistemele principale includ variantele Fateh: Zolfaghar, Qiam-1 și rachetele mai vechi Shahab-1 și Shahab-2, cu raze între 150 și 800 de kilometri, construite pentru ținte militare apropiate și lovituri regionale rapide. Rachetele cu rază scurtă sunt concentrate probabil în vestul Iranului, dat fiind că țintele lor principale sunt statele din Golf, în timp ce rachetele cu rază medie sunt dispersate la nivel național.
Rachete hipersonice — generația nouă
În 2023, Iranul a prezentat primul său sistem hipersonic produs intern — seria Fattah 2 (care sunt sofisticate Vehicule de Planare Hipersonică /HGV). Aceste sisteme călătoresc cu cel puțin de cinci ori viteza sunetului și pot efectua manevre imprevizibile, îngreunând interceptarea. Racheta, capabilă – potrivit rapoartelor – să atingă viteze de până la Mach 14 (aproximativ 18.000 km/h) cu un nivel ridicat de precizie, se remarcă printr-o manevrabilitate care o face practic imună la apărările aeriene moderne, sugerând totodată, în ciuda unui stoc limitat, existența unei industrii aerospațiale iraniene extrem de avansate, rezultatul a patru decenii de efort susținut pentru obținerea suveranității militare și tehnologice.
Drone navale și rachete anti-navă — pentru Strâmtoarea Hormuz
Televiziunea de stat iraniană a difuzat imagini dintr-un complex subteran vast care arată tuneluri lungi garnisate cu drone navale sinucigașe, rachete anti-navă și mine marine. Aceste arme sunt destinate restricționării traficului prin Strâmtoarea Hormuz.
Cum funcționează sistemul feroviar și cum ies rachetele? Acesta este miezul ingineriei militare iraniene. Rachetele sunt transportate printr-un sistem automatizat de tip feroviar prin tuneluri cavernoase și stocate vertical în „magazine" care permit lansarea în succesiune rapidă. Fiecare rachetă este deja plasată pe o platformă gata de lansare individuală — nu sunt necesare macarale sau echipamente de transfer pentru pregătire.
Procesul de lansare urmează o secvență logică: racheta este transportată pe calea ferată din zona de depozitare spre o zonă de lansare apropiată de suprafață, urcată la suprafață prin șuturi verticale sau scoasă printr-un portal de munte, urcată pe un TEL — camion lansator mobil — și lansată. Tehnica „trage și dispari" — shoot and scoot — reduce fereastra de vulnerabilitate și privează planificatorii coaliției de punctele de ochire prestabilite. Nu totul este perfect. Numărul real de puncte de ieșire sau „ferestre de lansare" este probabil limitat fizic. Această constrângere înseamnă că rata de foc poate fi mai mică decât inventarul sugerează — oferind o fereastră îngustă pentru interceptoare.
Mai mult, în unele facilități rachetele sunt stocate în tuneluri continue deschise, fără uși blindate sau traverse de separare între secțiuni. Dacă facilitatea este penetrată, lipsa acestor măsuri de protecție ar putea duce la o reacție în lanț de explozii secundare catastrofale. Care este concluzia militară reală? O investigație CNN a analizat imagini satelitare de la 27 de baze subterane iraniene, acoperind 107 tuneluri. A constatat că 77% din intrările în tuneluri au fost lovite.
A constatat și ceva mai îngrijorător: echipamente de construcții apărând la siturile bombardate în termen de 48 de ore, dezgropând intrările blocate și restaurând accesul la sistemele de tuneluri de dedesubt. Acesta este războiul cu adevărat dificil — nu cel de la suprafață, ci cel purtat la 500 de metri adâncime, în munte, unde nicio bombă din arsenalul actual american nu poate ajunge.
