Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Afirmația ambasadorului la NATO, Matthew Whitaker - ,,va veni vremea când Alianța va avea un comandant militar german’’ – analizată în articolul de săptămâna trecută, nu i-a surprins doar pe germani, ci și pe ceilalți membri ai organizației. Nu pentru că ar fi vorba de un general sau amiral german – multă lume înțelege acest lucru – ci pentru că America dorește ,,europenizarea’’ armatei de pe vechiul continent.
Ulterior, ambasadorul a revenit asupra declarației încercând să-i asigure pe aliați că Statele Unite vor rămâne fidele organizației pe care chiar ele au înființat-o. A continuat însă elogierea guvernului german pentru efortul bugetar ,,istoric’’ destinat creării ,,celei mai puternice armate din Europa’’. Analiști de prestigiu consideră că ipoteza lui Whitaker trebuie așezată într-o matrice complexă, care reflectă etapa actuală a procesului de repoziționare strategică a Statelor Unite la nivel planetar.
De la Obama la Trump, aceeași politică
Implementarea sintagmei ,,Pivot to Asia’’ a lui Obama a ajuns la momentul când afectează Europa în mod direct. Renunțarea Washingtonului la SACEUR se traduce printr-o reducere semnificatvă a influenței sale pe vechiul continent și o ruptură definitivă față de angajamentele postbelice. În același timp, poziția exprimată de ambasadorul Whitaker, respectiv creșterea rolului Europei în cadrul Alianței, indică și o schimbare de tactică. Washingtonul dorește o autonomie sporită a europenilor în gestionarea propriei apărări delegându-le progresiv responsabilități tot mai mari fără a abandona – cel puțin în această etapă – rolul de lider.
Donald Trump nu a ales bine momentul
Problema care se naște în circumstanțele geopolitice actuale este legată de momentul ales, caracterizat prin războiul din Ucraina, tensiunile europenilor cu Rusia și necesitatea armonizării din mers a strategiei defensive continentale cu provocările tehnologice. Toate acestea în contextul războiului hibrid lansat și promovat cu asiduitate de Kremlin. O comandă supremă europeană ar putea însemna și un răspuns la presiunile expuse mai sus, stimulând, în paralel, investițiile în apărare și aprofundarea cooperării între membrii europeni ai Alianței.
Așa cum scriam în articolele anterioare despre schimbările care se petrec în interiorul forței militare a Berlinului, Germania cancelarului Merz a înțeles pe deplin pericolul care planează asupra Europei, pornind de la poziția sa geografică. A lansat un profund proces de transformare – din rădăcini, aș spune – a sistemului propriu de apărare. Punând în practică cel mai ambițios program de reînarmare și modernizare a Bundeswehr-ului din ultimii 80 de ani, Germania va deveni prima putere militară convențională din Europa. În paralel, Berlinul a elaborat un program inovativ de transformare a structurii personalului militar introducând noi forme de recrutare pe bază de voluntariat.
Dilema clasei politice germane
Această combinație de investiții masive și reformă a personalului demonstrează seriozitatea dorinței Berlinului pe linia întăririi capacității de apărare națională și a Europei. În aceste condiții, afirmațiile ambasadorului Whitaker n-ar trebui să surprindă pe nimeni. Așa cum a pornit, Germania va construi un aparat militar credibil și rezilient în centrul continentului adjudecându-și astfel poziția de lider militar al Europei. Are însă în spate un bagaj format din limite politice și culturale care vin din istorie și își pun amprenta asupra strategiei de urmat în perioada imediat următoare.
O mare dilemă a apărut în ultimii ani în cadrul elitei politice germane: adeziune la solicitările Washingtonului sau prudență în asumarea unui rol militar prea expus pe scena continentală. Realitatea actuală și succesiunea evenimentelor impun o alegere rapidă. Statele Unite nu mai vor și nu mai pot să susțină apărarea Europei așa cum au făcut-o în perioada Războiului Rece și după aceea. Decizia lor vine tocmai acum când nori negri s-au adunat asupra vechiului continent.
După America, speranțele europenilor se îndreaptă spre Berlin
Pentru a-și garanta securitatea, poate chiar existența, Europa trebuie să-și pună speranțele într-un leadership intern. Prin resurse și poziție, Germania este candidatul natural la această poziție chiar dacă nu este pregătită să o primească. Alianța nu are prea mult timp de așteptare. Ucraina, pe de o parte și Pacificul de cealaltă - dar în mod indirect - pun presiune pe un sistem despre care se știa că are puține resurse de funcționare.
În altă ordine de idei, observăm că nici Washingtonul nu este pregătit să abandoneze Europa. Are zeci de mii de oameni pe continent, iar acesta este încă pilonul principal al prezenței sale globale. Însă America, indiferent cine este la Casa Albă, dorește ceva cu ardoare: Europa trebuie să crească și să fie responsabilul propriei sale securități. SACEUR rămâne încă american, dar discuția s-a deschis. La un moment dat, trecerea de comandă va avea loc. Inevitabil.
Scurtă concluzie
Pentru europeni începe o etapă decisivă în care vor trebui să armonizeze fidelitatea față de Alianță și pregătirea singurului scenariu real, în care susținerea americană nu va mai fi garantată. Și așa Germania trece în prima linie. Dar un general german nu poate comanda militari americani ... Ei primesc ordine doar de la Pentagon. Uite cum ambasadorul Whitaker a introdus o nouă necunoscută în ecuație, sau poate știe că atunci când SACEUR va reveni unui german, americanii din Europa vor fi demult acasă, peste Atlantic. Sau poate în Pacific.
