Jocurile Olimpice de iarnă Sapporo. Sursă foto: olympics.com
Din cuprinsul articolului
Jocurile Olimpice de iarnă au apărut fără vreo planificare, iar fiecare ediție a adăugat ceva ce părea imposibil la momentul respectiv: un sport nou, o tehnologie care a schimbat arbitrajul, o regulă născută din scandal, o tradiție aprinsă dintr-o flacără simbolică, un record care a rezistat zeci de ani. Între Chamonix, unde sportivii au concurat fără să știe că scriu istorie olimpică, și Vancouver, unde planeta întreagă a urmărit aceeași competiție în direct, se întinde o poveste despre curaj, improvizație, ambiție și, uneori, despre prețul pe care îl plătește sportul pentru a merge mai departe.
Fiecare oprire pe hartă e o „premieră”: fie că vorbim despre prima apariție a skeletonului, despre primele calcule făcute cu ajutorul computerelor, despre primele transmisiuni TV (și primele reluări), despre dispute care au rescris regulile amatorismului sau despre momente de fair-play care au schimbat podiumul. E istoria unei competiții care a crescut odată cu lumea – și care, de fiecare dată, a găsit o nouă formă de a surprinde.
1924: Chamonix, Jocurile care au devenit olimpice abia după
Totul începe la Chamonix, în iarna lui 1924, cu o competiție care, oficial, nu era ceea ce avea să fie în istorie. Peste 250 de sportivi au ajuns în stațiunea franceză convinși că participă la o „Săptămână a Sporturilor de Iarnă”, un eveniment gândit ca anexă festivă la Jocurile Olimpice de vară ce urmau să aibă loc la Paris, în același an. Abia mai târziu, la un an distanță (ori chiar doi, după unele relatări), competiția a fost reinterpretată și ridicată la rang de prima ediție a Jocurilor Olimpice de iarnă.
Schimbarea de statut a produs, retrospectiv, și primul „prim” oficial: americanul Charles Jewtraw, câștigător al probei de 500 m la patinaj viteză (prima probă disputată), a devenit, odată cu reevaluarea, deținătorul primei medalii olimpice de iarnă din istorie. Deschiderea din 25 ianuarie 1924 a avut aerul unui ceremonial simplu, dar memorabil: sportivi din 17 țări au traversat stațiunea cu schiuri, patine și boburi, intrând apoi pe patinoarul oficial. Francezul Camille Mandrillon a rostit jurământul olimpic și, fără ca participanții să conștientizeze miza, „Jocurile” au început.
La capitolul performanță, finlandezul Clas Thunberg a dominat patinajul viteză, adunând cinci medalii – trei de aur, un argint și un bronz. Norvegianul Thorleif Haug a strălucit în schi fond și combinata nordică, cu trei titluri. În clasamentul pe națiuni, Norvegia și Finlanda au ieșit în față, cu 17, respectiv 11 medalii. Finalul a avut o notă ironică: toate medaliile au fost acordate pe 5 februarie, înaintea discursului de închidere rostit de Pierre de Coubertin, iar pentru că mulți sportivi plecaseră deja, distincțiile au fost înmânate adesea colegilor de echipă.
1928: St. Moritz și Olimpiada pusă la încercare de vreme
Patru ani mai târziu, St. Moritz găzduiește o ediție care e, de data aceasta, olimpică fără echivoc, dar natura pare hotărâtă să dicteze programul. Deschiderea s-a desfășurat sub un viscol aspru, iar apoi temperaturile neobișnuit de ridicate au încurcat întrecerile: proba de 10.000 m la patinaj viteză a fost anulată, iar o parte dintre probele de patinaj artistic – de obicei în aer liber – au fost mutate în interior, pe gheața patinoarului Hotelului Kulm. Și poate cea mai ciudată imagine rămâne cursa de 50 km la schi fond, unde termometrul a pornit de la 0°C și a urcat până la 25°C către final.
Ediția a adus și premiere clare: prima participare a sportivilor asiatici (japonezi) și intrarea skeletonului în programul olimpic. La patinaj artistic, norvegianca Sonja Henie a produs senzație: la doar 15 ani a câștigat proba feminină, stabilind un record care avea să reziste aproximativ șapte decenii. La masculin, suedezul Gillis Grafström a reușit o performanță greu de egalat: al treilea aur consecutiv, după titlul de la Antwerp 1920 (când patinajul artistic încă se regăsea în programul Jocurilor de vară), apoi Chamonix 1924 și St. Moritz 1928. Mai târziu, în epoca modernă, Evgheni Plușenko a ajuns și el la trei medalii consecutive, însă nu toate de aur, astfel că recordul lui Grafström a rămas un reper singular.
Jocurile Olimpice de iarnă Sapporo. Sursă foto: olympics.com
Jocurile Olimpice de iarnă din 1932: Un aur „dublu” în istorie
Lake Placid, un orășel cu sub 4.000 de locuitori, a primit în 1932 o misiune enormă, chiar în mijlocul Marii Crize. Organizarea a avut și o componentă personală: Godfrey Dewey, președintele comitetului de organizare, a donat un teren al familiei pentru construirea pistei de bob. Deschiderea din 4 februarie s-a făcut în prezența lui Franklin D. Roosevelt, pe atunci guvernator al statului New York, iar închiderea a venit pe 15 februarie. Dar nici aici nu lipsesc paradoxurile: proba de bob 4 persoane s-a ținut la două zile după „finalul” oficial al competiției, fiind amânată repetat din cauza temperaturilor ridicate, potrivit Olympics.
Mai dramatic e că, până aproape de mijlocul lui ianuarie, cu doar câteva săptămâni înainte de start, nu căzuse nici măcar un fulg de zăpadă. Iar peste toate s-a așezat problema distanței: într-o epocă în care banii erau puțini, drumul spre SUA a fost, pentru multe delegații, imposibil. Așa se explică scăderea masivă a numărului de participanți: 252 de sportivi, cam la jumătate față de ediția elvețiană.
Totuși, Lake Placid a produs nume legendare. Sonja Henie și-a păstrat titlul la patinaj artistic, iar americanul Eddie Eagan a intrat într-o categorie aproape mitică: a câștigat aur la bob 4 persoane după ce, cu ani înainte, luase aur la box (categoria ușoară) la Antwerp 1920. Nimeni nu a mai reușit, de atunci, să fie campion olimpic „de vară” și „de iarnă” în probe diferite. Tot la această ediție se consemnează o premieră simbolică: pentru prima oară, o femeie a purtat drapelul unei țări la Jocurile de iarnă. Britanica Mollie Phillips a primit onoarea într-un context pragmatic: echipa Regatului Unit era minusculă, formată din patru concurente la patinaj artistic, iar Phillips era cea mai „în vârstă”, la 24 de ani, într-o delegație în care celelalte aveau 13, 11 și 11 ani.
Ediția se leagă și de un gest politic înainte de vreme: francezii Andrée și Pierre Brunet, medaliați de trei ori la patinaj artistic perechi (bronz în 1924, aur în 1928 și aur în 1932), vor refuza să-și apere titlul peste patru ani, la Garmisch-Partenkirchen, ca protest față de regimul nazist din Germania.
Jocurile Olimpice de iarnă din 1936: S-a aprins prima flacără simbolică
Când spui Germania olimpică în 1936, lumea se gândește reflex la Berlinul de vară și la simbolistica nazistă. Dar în același an, Germania a organizat și Jocurile de iarnă, în Garmisch și Partenkirchen, unite pentru a găzdui ediția a patra. Ceremonia de deschidere s-a desfășurat în prezența cancelarului Adolf Hitler, iar competiția a intrat în istorie și printr-o noutate ritualică: pentru prima dată, s-a aprins o flacără simbolică la o ediție a Jocurilor de iarnă. A fost, în același timp, ultima ocazie în care aceeași țară a găzduit, în același an, și Jocurile de iarnă, și cele de vară.
La nivel sportiv, Sonja Henie a continuat seria imposibilă: al treilea aur consecutiv la patinaj artistic feminin, performanță neatinsă până astăzi. Cel mai prolific medaliat a fost însă norvegianul Ivar Ballangrud, care a câștigat aur la 500 m, 5.000 m și 10.000 m la patinaj viteză, fiind împiedicat să facă „pachetul complet” de conaționalul Charles Mathiesen la 1.500 m. În total, Ballangrud a strâns șapte medalii olimpice în carieră, întinse pe trei ediții.
Și, ca orice olimpiadă „serioasă”, ediția a adus și o controversă cu impact: schiul alpin a intrat pentru prima dată în program, însă instructorii de schi au fost excluși pe motiv că sunt profesioniști. Decizia CIO a declanșat boicotul austriecilor și elvețienilor, cu excepția câtorva austrieci care au găsit portița de a concura reprezentând Germania.
Jocurile Olimpice de iarnă Germania. Sursă foto: olympics.com
1948: St. Moritz, „Jocurile Renașterii” după o pauză forțată
În 1936, nimeni nu anticipa că următoarea ediție va veni abia după 12 ani. Războiul a făcut imposibilă orice continuitate olimpică. În 1940, gazdă trebuia să fie orașul japonez Sapporo, dar invazia Japoniei în China a dus la reconsiderări, iar Jocurile au fost mutate pe hârtie înapoi în Germania, la Garmisch-Partenkirchen. A urmat invadarea Poloniei în 1939 și anularea completă. Pentru 1944, Cortina d’Ampezzo fusese aleasă, însă războiul încă nu se termina, iar planul a fost abandonat.
În cele din urmă, la 30 ianuarie 1948, St. Moritz revine în rol de gazdă. Ediția a cincea a primit numele de „Jocurile Renașterii”, iar alegerea s-a sprijinit pe un argument simplu: neutralitatea Elveției a protejat orașul, iar infrastructura veche era încă funcțională. 669 de sportivi din 28 de țări au concurat, cu două absențe politice majore: Germania și Japonia nu au fost invitate.
Nici această ediție nu a fost scutită de scandal: două echipe americane de hochei au sosit în Elveția, fiecare pretinzând că este naționala legitimă. În planul performanțelor, suedezul Martin Lundström a luat două aururi la schi fond, iar francezul Henri Oreiller a cucerit două aururi și un bronz la schi alpin. Poreclit „nebunul coborârilor”, Oreiller a renunțat la schi alpin în 1952, la 26 de ani, orientându-se spre curse auto, iar un deceniu mai târziu și-a pierdut viața într-un accident pe autodromul Linas-Montlhéry.
O figură emblematică a fost și canadiana Barbara Ann Scott, care, la 19 ani, a câștigat proba feminină de patinaj artistic în condiții complicate: frig intens, gheață „tocită” de meciuri de hochei jucate chiar în dimineața concursului. La întoarcere, povestea ei s-a lovit de regulile dure ale amatorismului: acceptarea cadourilor putea anula statutul de sportiv eligibil, iar în acea perioadă CIO, sub Avery Brundage, nu ierta astfel de derapaje.
Jocurile Olimpice de iarnă din 1952: Oslo, tehnologia intră în arbitraj
Norvegia, patria schiului modern, primește în 1952 o ediție cu încărcătură simbolică. Flacăra a fost aprinsă în casa lui Sondre Norheim, un nume legendar al schiului, iar pe stadion a fost adusă de Eigil Nansen, nepotul exploratorului Fridtjof Nansen. Deschiderea a avut, însă, o absență notabilă: regele Haakon al VII-lea a plecat în Anglia la funeraliile regelui George al VI-lea, decedat pe 6 februarie, astfel că rolul de gazdă a fost preluat de prințesa Ragnhild. Din același motiv, britanicii au defilat cu banderole negre.
Ediția aduce premiere discrete, dar decisive: Portugalia și Noua Zeelandă intră pe lista participanților, iar la patinaj artistic se folosesc computere pentru a calcula și afișa rapid notele arbitrilor. Momentul tehnic care a rămas, însă, în istorie aparține americanului Richard Button: deși îi era suficient un exercițiu sigur pentru a-și apăra titlul la masculin, a riscat și a reușit, pentru prima oară într-o competiție oficială, un triplu loop, prima săritură triplă bifată vreodată. La patinaj viteză, norvegianul Hjalmar Andersen a fost omul-șoc: a câștigat 1.500 m, 5.000 m și 10.000 m, devenind cel mai medaliat sportiv al ediției.
1956: Cortina d’Ampezzo, televiziunea apare, URSS debutează, iar o femeie jură
Cortina d’Ampezzo își primește în sfârșit Jocurile, după ce fusese desemnată inițial pentru ediția anulată din 1944. În 1956, 821 de sportivi ajung în stațiunea italiană, iar ceremonia de deschidere pornește cu un incident de film: ultimul purtător al torței, Guido Caroli, intră pe patine, se împiedică de un cablu și cade, aproape stingând flacăra. Dar ediția rămâne importantă prin două premiere: pentru prima dată, o femeie rostește jurământul olimpic – schioarea Giuliana Chenal Minuzzo – și, tot pentru prima dată, Jocurile sunt televizate (chiar dacă drepturile de transmisie vor fi vândute oficial abia din 1960, la Roma).
În plus, Uniunea Sovietică intră pentru prima oară în competiția olimpică de iarnă și câștigă cele mai multe medalii la această ediție. Iar vedeta absolută a fost austriacul Toni Sailer, „Blitz from Kitz”, care a luat trei aururi la schi alpin: coborâre, slalom și slalom uriaș.
Jocurile Olimpice de iarnă Sapporo. Sursă foto: olympics.com
1960: Squaw Valley, Disney, sat olimpic și prima absență a bobului
Când Alexander Cushing a propus Squaw Valley ca gazdă, în 1955, stațiunea, paradoxal, nu exista încă în forma cunoscută. Cushing era singurul locuitor și singurul proprietar al unei case în zonă, la aproximativ 300 km de San Francisco. Ediția a fost precedată de un scandal rar: organizatorii au refuzat să construiască pistă de bob, motivând că doar nouă națiuni și-au arătat intenția de participare, iar costurile nu se justifică. A fost singura dată în istorie când probele de bob au lipsit din programul olimpic. România, a cărei delegație de iarnă era legată puternic de echipajele de bob, a ales să nu trimită sportivi la această ediție.
Și totuși, Squaw Valley e o fabrică de premiere. În 1958, CIO hotărâse ca imnul compus de Spiros Samaras pentru Atena 1896 să devină imnul olimpic oficial; la Squaw Valley, în 1960, acesta a fost intonat pentru prima dată la o ceremonie de deschidere a Jocurilor de iarnă, în prezența vicepreședintelui Richard Nixon. Flacăra a fost aprinsă din nou în Norvegia, în casa lui Sondre Norheim, apoi a traversat Atlanticul spre SUA. Iar deschiderea și închiderea au fost puse în scenă de Walt Disney.
În plan logistic, se construiește pentru prima dată un sat olimpic pentru sportivi, se folosesc computere IBM pentru gestionarea rezultatelor și apar probele feminine de patinaj viteză. Francezul Jean Vuarnet devine primul schior medaliat folosind schiuri metalice, nu din lemn. Și, dintr-o nevoie de arbitraj, televiziunea inventează o unealtă care va deveni standard: reluarea. Într-un slalom, oficialii nu erau siguri dacă un concurent ratase o poartă, au cerut CBS-ului să revadă filmarea, iar ideea de „instant replay” s-a născut în direct.
În competiție, finlandezul Veikko Hakulinen a avut un final de ștafetă antologic: intrat ultim schimb la 4x10 km cu 20 de secunde în spatele norvegianului Haakon Brusveen, a recuperat și a trecut în față cu aproximativ 100 m înainte de finiș, câștigând la un metru. A plecat de la Squaw Valley cu aur, argint și bronz.
1964: Innsbruck, armata aduce zăpada, iar flacăra pornește din Olympia
Dacă cineva crede că temperaturile ridicate sunt o problemă „modernă”, Innsbruck 1964 e lecția perfectă. A nins foarte puțin înainte și în timpul Jocurilor, așa că armata austriacă a fost mobilizată: 20.000 de blocuri de gheață au fost tăiate din munți și transportate la pistele de sanie și bob, iar 40.000 m³ de zăpadă au fost aduși pe pantele schiului alpin. În același timp, Innsbruck devine punctul de start al unei tradiții definitive: pentru prima dată în istoria Jocurilor de iarnă, flacăra este aprinsă în Olympia, iar de atunci acest ritual rămâne regulă.
În program apare sania, însă evenimentul este umbrit de moartea unui sportiv într-o cursă de pregătire, înainte de debut, ceea ce atrage un val de publicitate negativă. Ediția are și o poveste de familie memorabilă: franțuzoaicele Christine și Marielle Goitschel își împart aurul și argintul, în oglindă, la slalom și slalom uriaș. Iar la patinaj viteză, sovietica Lidia Skoblikova devine un nume uriaș câștigând aurul în toate cele patru probe.
Jocurile Olimpice de iarnă Innsbruck. Sursă foto: olympics.com
1968: Grenoble, TV color, doping, mascotă și bronzul istoric al României
Grenoble intră în istorie ca prima ediție transmisă în culori și ca un salt comercial: drepturile TV au fost vândute cu 2 milioane de dolari, mai mult decât dublu față de 1964. Dar organizarea a stârnit discuții, pentru că probele erau răspândite pe distanțe mari, necesitând trei sate olimpice. Criticii au susținut că dispunerea a urmărit cadre TV spectaculoase, în detrimentul sportivilor.
Apar și simboluri noi: o mascotă (încă neoficială), „Schuss”, medalii cu pictograme ale sporturilor de iarnă și, în premieră, testări antidoping, însoțite și de controversatele „teste de feminitate”. Vremea a lovit din nou: probele de sanie au fost amânate și, în cele din urmă, anulate; la bob, o manșă a fost eliminată, iar clasamentul s-a stabilit după trei runde.
Pentru România, Grenoble rămâne un punct unic: aici s-a câștigat prima și singura medalie olimpică de iarnă din istoria participărilor, bronz la bob 2 persoane, prin Ion Panțuru și Nicolae Neagoe.
La schi alpin, Jean-Claude Killy a câștigat toate cele trei probe și a devenit starul ediției, însă victoria din slalom a generat una dintre cele mai mari controverse: austriacul Karl Schranz a susținut că i-a fost tăiată calea de un oficial (sau, după alte variante, de un om îmbrăcat în negru), a primit dreptul de a repeta cursa și a obținut timp mai bun, dar a fost descalificat de juriul de apel, care a concluzionat, după revizuirea filmării, că ratase o poartă în prima cursă. Aurul a rămas la francez.
Jocurile Olimpice de iarnă din 1972. Primele jocuri organizate în Japonia
Japonia organizează în 1972 primele sale Jocuri de iarnă, deschise în prezența împăratului Hirohito. Dincolo de fast, ediția a fost dominată de discuția despre amatorism. Cu trei zile înainte de start, Avery Brundage, președintele CIO, amenință cu excluderea unor schiori care participaseră la o tabără în SUA și ar fi beneficiat financiar. În final, Karl Schranz este cel care plătește: i se interzice participarea pe motiv că ar fi permis folosirea numelui și fotografiei în publicitate și ar fi câștigat mai mult decât ceilalți.
În aceeași logică, Canada refuză să trimită echipa de hochei (decizie repetată și la Innsbruck 1976), din cauza interdicțiilor privind jucătorii din ligi profesioniste. Totuși, competiția a oferit surprize frumoase: Spania își ia primul aur olimpic de iarnă prin „Paquito” Fernández Ochoa, la slalom. Japonia, la rândul ei, trăiește o victorie specială: săritorii săi „iau” tot podiumul la trambulina normală, cu Yukio Kasaya (aur), Akitsugu Konno (argint) și Seiji Aochi (bronz). Olandezul Ard Schenk domină patinajul viteză cu trei victorii, iar entuziasmul de acasă e atât de mare încât o floare primește numele lui: Crocus chrysanthus Ard Schenk.
1976: Innsbruck, Denver renunță, dansul apare și un salt interzis imediat
Inițial, Jocurile din 1976 fuseseră atribuite orașului Denver. Dar, în 1972, un referendum a schimbat totul: locuitorii au votat împotriva folosirii fondurilor publice pentru organizare. Innsbruck, cu infrastructura păstrată din 1964, s-a oferit să preia ediția, iar CIO a acceptat. Ceremonia a inclus aprinderea a două flăcări, ca semn al dublei găzduiri.
Ediția aduce în program dansul la patinaj artistic, câștigat de sovieticii Ludmila Pahomova și Alexandr Gorșkov. Tot acum, americanul Terry Kubicka reușește o săritură pe spate, considerată atât de periculoasă încât este interzisă imediat. În proba masculină, britanicul John Curry câștigă aurul cu un exercițiu care îmbină tehnica și estetica, cu influențe de balet, într-un stil care nu mai fusese văzut până atunci. Iar imaginea dramatică a Jocurilor rămâne Franz Klammer: austriacul de 22 de ani câștigă coborârea la schi alpin într-o cursă dusă „la marginea dezastrului”, cu doar 0,33 secunde în fața locului doi.
1980: Lake Placid revine, recorduri imposibile și primul boicot al iernii
În 1980, Lake Placid primește din nou Jocurile, iar deschiderea se face în prezența vicepreședintelui Walter Mondale. Jurământul olimpic este rostit de Eric Heiden, patinatorul care va deveni starul absolut: câștigă toate cele cinci probe de patinaj viteză, de la 500 la 10.000 m, stabilind recorduri olimpice în fiecare. Cinci aururi la o singură ediție, într-o singură disciplină, rămâne o bornă care încă rezistă.
Ediția aduce și alte repere: Hanni Wenzel obține primele medalii olimpice din istoria Liechtensteinului, aur la slalom și slalom uriaș; la masculin, Ingemar Stenmark face un parcurs similar. În patinaj perechi, Irina Rodnina câștigă al treilea aur consecutiv și intră într-o categorie rară: trei titluri olimpice de aur cu doi parteneri diferiți, Alexei Ulanov la Sapporo 1972 și Alexander Zaițev la 1976 și 1980.
Între premierele tehnice, Lake Placid folosește zăpadă artificială pentru a asigura desfășurarea probelor. Dar apare și primul boicot din istoria Jocurilor de iarnă: Taiwanul refuză să participe după ce CIO impusese schimbarea imnului, steagului și denumirii, din Republic of China în Chinese Taipei, pentru a facilita revenirea Chinei sub numele People’s Republic of China. Taiwanul a părăsit satul olimpic. În plus, nu lipsește nici nota controversată: planul de a transforma satul olimpic în închisoare de stat după competiție.
1984: Sarajevo, „Bolero”, o olimpiadă surpriză și o Iugoslavie fără fisuri la suprafață
Sarajevo a rămas în memoria colectivă prin „Bolero”-ul lui Jayne Torvill și Christopher Dean, programul care a luat nouă note de 6.0 la impresia artistică, într-o perioadă în care perfecțiunea era măsurată simplu și brutal. Dar, înainte să fie legendă artistică, Sarajevo a fost o alegere neașteptată: favorite erau Sapporo și Gothenburg. Iugoslavia a organizat impecabil și, la suprafață, nu se vedea nimic din războiul care avea să izbucnească opt ani mai târziu.
A fost prima ediție sub președinția lui Juan Antonio Samaranch și a adus prima medalie olimpică de iarnă pentru Iugoslavia: argint pentru schiorul Jure Franko la slalom uriaș. La patinaj viteză, Gaétan Boucher și Karin Enke câștigă câte două aururi. Frații gemeni Phil și Steve Mahre ocupă locurile 1 și 2 la slalom. În schi fond, Marja-Liisa Kirvesniemi-Hämäläinen domină: câștigă toate cele trei probe individuale și adaugă un bronz la ștafetă, devenind cel mai medaliat sportiv al ediției. Într-o arcadă impresionantă, va participa la șase ediții, din 1976 până în 1994, o raritate în sporturile de iarnă.
Jocurile Olimpice de iarnă Sapporo, Sursă foto: olympics.com
Jocurile Olimpice de iarnă din 1988: Calgary, 16 zile, zăpadă artificială
Calgary 1988 a fost prima olimpiadă de iarnă organizată de Canada și prima care s-a întins pe 16 zile. Numărul probelor a crescut la 46, incluzând în premieră super-G și combinata alpină. Schiul alpin s-a desfășurat pe zăpadă artificială, iar patinajul viteză, pentru prima dată, într-o arenă acoperită. Olandeza Yvonne van Gennip a câștigat trei aururi și a stabilit două recorduri mondiale. Finlandezul Matti Nykänen a luat aur la ambele probe individuale de sărituri și încă unul cu echipa, devenind primul săritor cu două aururi individuale la aceeași ediție.
Calgary este și debutul olimpic al lui Alberto Tomba, care câștigă slalomul și slalomul uriaș. În patinaj viteză, est-germana Christa Rothenburger ia aur la 1.000 m, iar peste șapte luni, la Seul, ia argint la ciclism pe velodrom, devenind singura sportivă care a obținut în același an medalii olimpice și la iarnă, și la vară.
Patinajul artistic a avut dueluri cu titlu de presă: „Battle of the Carmens”, între Katarina Witt și Debi Thomas, ambele pe muzica operei „Carmen”, și „Battle of the Brians”, între Brian Orser și Brian Boitano. Witt își apără titlul, a doua din istorie după Sonja Henie, iar Boitano câștigă aurul într-o competiție extrem de strânsă. Orser va „trăi” aurul mai târziu, ca antrenor al lui Yuna Kim, iar presa va scrie, după 22 de ani de așteptare, că și-a primit, în sfârșit, aurul.
1992: Albertville, ultima olimpiadă în același an cu cea de vară și un nou model de organizare
Albertville se deschide pe 8 februarie, cu președintele François Mitterrand în tribune. Jurământul olimpic este rostit de Surya Bonaly, iar flacăra este aprinsă de Michel Platini, alături de un băiețel din Savoia. Ediția schimbă însă geometria Jocurilor: Albertville găzduiește doar 18 probe, restul până la 57 fiind dispersate în stațiunile din apropiere. Modelul acesta, cu „olimpiadă în regiune”, va fi preluat frecvent ulterior.
Albertville este, de asemenea, ultima ediție a Jocurilor de iarnă organizată în același an cu cele de vară. E și prima după prăbușirea URSS și căderea Zidului Berlinului: Germania concurează reunificată, iar multe foste republici sovietice se grupează în „Echipa Unificată” (EUN).
În competiții, finlandezul Toni Nieminen, la 16 ani și jumătate, devine cel mai tânăr campion olimpic masculin la sărituri cu schiurile, cu două aururi și un argint, record încă neatins. Norvegienii Bjørn Daehlie și Vegard Ulvang împart medaliile la schi fond, fiecare cu câte trei, inclusiv aururi. La patinaj viteză, Bonnie Blair ia aur la 500 și 1.000 m, iar Gunda Niemann câștigă 3.000 și 5.000 m.
Jocurile de iarnă din 1994: Lillehammer, soluție de tranziție către un nou calendar
Lillehammer vine după doar doi ani, ca soluție de tranziție către un nou calendar, care să separe clar Jocurile de iarnă de cele de vară și să mențină interesul televiziunilor și sponsorilor. Regele Harald al V-lea deschide oficial ediția, prințul Haakon aprinde flacăra, iar Samaranch aduce în discurs o referire directă la Războiul din Bosnia: „Mesajul nostru e mai puternic decât oricând: Opriţi lupta. Opriţi uciderea. Aruncaţi armele”.
Pe gheață, Johann Olav Koss ia trei aururi la patinaj viteză. Elvețianca Vreni Schneider câștigă set complet de medalii la schi alpin. Manuela di Centa pleacă de la Lillehammer cu câte o medalie în fiecare dintre cele cinci probe de schi fond: două aururi, două arginturi și un bronz. La patinaj perechi, Ekaterina Gordeeva și Serghei Grinkov recâștigă aurul, dar povestea lor se va încheia tragic în 1995, când Grinkov moare la 28 de ani, prăbușit pe gheață în urma unui atac de cord.
Ediția rămâne și în memoria mediatică prin scandalul Nancy Kerrigan–Tonya Harding, care a amplificat audiențele americane. Iar un detaliu aproape cinematografic a arătat că sportul poate încă uni: echipa de bob 4 persoane a Bosniei și Herțegovinei a fost alcătuită din doi bosniaci, un croat și un sârb, în plin război.
1998: Nagano, profesioniști în hochei și o căzătură la 120 km/h urmată de aur
Nagano adună peste 2.000 de sportivi în 68 de probe și deschide, pentru prima dată, turneul olimpic de hochei și profesioniștilor. America și Canada pornesc ca favorite, dar câștigă Cehia. Norvegianul Bjørn Daehlie este din nou cel mai medaliat sportiv, cu trei titluri, consolidându-și statutul de campion „de iarnă” absolut: 12 medalii olimpice în total, opt de aur și patru de argint, obținute la trei ediții consecutive.
În patinaj artistic feminin, americanca Tara Lipinski câștigă aurul la 15 ani, devenind cea mai tânără campioană olimpică într-o probă individuală la Jocurile de iarnă. În schi alpin, Hermann Maier suferă o căzătură incredibilă la coborâre, la circa 120 km/h, rămânând în aer câteva secunde, lovindu-se violent și trecând peste gardurile de protecție. „Herminatorul” revine, însă, și câștigă aur la slalom uriaș și super-G, transformând eșecul într-o legendă.
2002: Salt Lake City, scandalul voturilor și două aururi la perechi
Salt Lake City rămâne legat de un scandal major: acuzații de cadouri scumpe oferite unor membri CIO pentru a influența votul de atribuire. Au urmat demisii și sancțiuni, iar imaginea instituției a fost zguduită.
Sportiv, ediția este marcată de episodul „dublului aur” la patinaj artistic perechi: în contextul unor suspiciuni privind arbitrajul și pentru calmarea tensiunilor, s-au acordat două medalii de aur, una rușilor Elena Berejnaia și Anton Siharulidze, cealaltă canadienilor Jamie Salé și David Pelletier.
Finlandezul Samppa Lajunen devine primul din combinata nordică ce câștigă trei aururi la aceeași ediție. Iar germanul Georg Hackl stabilește un record de longevitate: cu argintul la sanie, devine primul sportiv cu medalie în aceeași probă la cinci ediții consecutive. În sărituri cu schiurile, elvețianul Simon Ammann apare ca outsider și câștigă, surprinzător, ambele trambuline.
2006: Torino, antidoping la scară record și un gest de fair-play care a schimbat podiumul
Torino rămâne, pentru mulți, olimpiada lui Evgheni Plușenko, care, după argintul de la ediția precedentă, devine campion olimpic și își continuă palmaresul cu încă o medalie patru ani mai târziu. Dar Torino e și olimpiada cifrelor dure: 1.219 teste antidoping, un record și o campanie fără precedent ca amploare.
Sud-coreenii domină patinajul viteză pe distanțe scurte cu zece medalii, dintre care șase de aur. În schi alpin, norvegianul Kjetil André Aamodt devine primul sportiv din disciplină medaliat la super-G la patru ediții consecutive, de la Albertville până la Torino. Iar una dintre cele mai frumoase întâmplări ține de fair-play: canadianca Sara Renner își rupe un băț în cursa de schi fond, iar antrenorul norvegian Bjørnar Håkensmoen îi oferă unul de-al său, chiar dacă era cu 12 cm mai lung.
Gestul îi permite să-și ajute echipa spre argint, în timp ce Norvegia rămâne pe locul 4. În plus, canadianul Duff Gibson câștigă aurul la skeleton și devine, la 39 de ani și 190 de zile, cel mai vârstnic campion olimpic într-o probă individuală de iarnă.
2010: Vancouver, disputa cvadruplului, cifre globale și o tragedie la start
Vancouver a fost o olimpiadă intensă, mai ales pentru patinajul artistic. La masculin, Evgheni Plușenko ia argint în urma americanului Evan Lysacek, într-o ediție în care campionul a câștigat fără sărituri cvadruple în program – o premieră după 1994. Au reapărut acuzațiile că sistemul de punctaj încurajează siguranța și penalizează curajul, iar Plușenko, convins că meritase aurul, a urcat demonstrativ pe prima treaptă înainte să se așeze, în final, pe a doua. Vladimir Putin, premier la acea vreme, i-a transmis: „Argintul tău valorează aur”.
În proba feminină, Yuna Kim câștigă aurul și aduce Coreei de Sud primul titlu olimpic la patinaj artistic. La dans, canadienii Tessa Virtue și Scott Moir scriu o listă de premiere: primul cuplu canadian campion olimpic la dans, cel mai tânăr cuplu câștigător și primii dansatori care iau aur la debutul olimpic (după introducerea probei în 1976).
Vancouver se măsoară și în cifre: 17 zile de competiție, 2.566 de sportivi, 82 de țări, aproximativ 10.000 de reprezentanți media și circa 3 miliarde de telespectatori. Dar Jocurile au început sub umbra unei tragedii: în ziua ceremoniei de deschidere, la antrenamentele oficiale de sanie, georgianul Nodar Kumaritashvili moare într-un accident pe pista de la Whistler, obligând organizatorii să modifice traseul pentru a reduce pericolul.
În planul medaliilor, norvegianca Marit Bjørgen este cea mai medaliată sportivă, cu cinci medalii la schi fond (trei aur, un argint, un bronz). Iar pentru Rusia, Vancouver rămâne o ediție dureroasă: echipa iese din top 5 în clasamentul pe medalii, cu locul 6 la total și locul 11 la numărul de aururi.
Recomandările noastre
EVZ Special
CEC înseamnă România din punct de vedere istoric
