Mă uit în jur și observ că tot mai mulți oameni nu mai discută faptele, ci senzația. Iar senzația aceasta este poate mai importantă decât orice statistică. Omul de rând nu citește rapoarte ale Comisiei Europene, nu urmărește fluxurile comerciale de cereale și nici nu stă să compare cifrele bugetare.

El vede doar că viața lui este mai scumpă, că taxele cresc, că statul îi cere sacrificii și că, în același timp, i se repetă necontenit că trebuie să fie solidar. Solidaritatea este un cuvânt frumos. Dar omul acceptă sacrificiul numai atunci când înțelege scopul și când are sentimentul că este tratat cu respect.

Când informațiile sunt ascunse, când cifrele sunt clasificate, când întrebările sunt întâmpinate cu superioritate morală, solidaritatea începe să semene cu obligația, iar obligația cu resentimentul. Îmi amintesc scandalul Canalului Bâstroe. Nu mai contează acum dacă acuzațiile au fost toate adevărate, parțial adevărate sau exagerate. Ceea ce a rămas în memoria colectivă este impresia că adevărul a fost împins sub preș.

Apoi au venit alte episoade, alte explicații incomplete, alte tăceri. Și, încet, în mintea omului obișnuit s-a depus sedimentul neîncrederii. Oamenii suportă aproape orice, dar nu suportă sentimentul că sunt luați de proști. Poți să le ceri bani. Poți să le ceri răbdare. Poți să le ceri chiar și sacrificii.

Dar dacă le ceri toate acestea și în același timp le spui că nu au dreptul să întrebe, atunci începe ruptura. Românul de astăzi vede drone explodând și fabrici cumpărate de ”investitorii” lui Zelenski. Aude povești despre averi, milioane de euro, aur și valori uriașe, care au tranzitat România și vameșii n-au întrebat nimic.

Vede camioane, trenuri, convoaie, mărfuri care trec granițele. Și, mai nou, vede explodând drone în Constanța, care îi distrug turismul, drone despre care Zelenski ”a uitat” să ne anunțe… Plus miile de dezertori ucrainieni bronzându-se pe plajeje noastre.