Trăim, cum spunea cineva, „într-o realitate în care totul e adevărat, dar nimic nu mai contează”. O lume care produce mii de povești pe secundă, dar nici una care să ne schimbe. Am impresia că noi, românii, nu ieșim niciodată cu adevărat din istorie. Doar îi schimbăm decorul. Cândva, la București și la Iași, soseau trăsurile fanarioților.

Astăzi aterizează avioanele delegațiilor europene. Atunci se vorbea grecește în cancelarii, astăzi se vorbește englezește, iar din când în când și nemțește. Diferența este evidentă. Asemănarea, însă, începe să mă neliniștească. Istoricii au rămas cu imaginea domnilor fanarioți, dar adevărata lor putere nu stătea în ei. Erau prea puțini pentru o țară întreagă.

Puterea lor se sprijinea pe românii dispuși să-i servească, să le anticipeze dorințele și să-i convingă pe ceilalți că aceasta este singura cale posibilă. Niciun stăpân nu rezistă fără o categorie de oameni care găsesc avantaje în propria supunere. Mă uit la ultimul an și are senzația că acest mecanism funcționează din nou.

Nu Bruxelles-ul mă surprinde. Ar fi absurd să cer Uniunii Europene să urmărească interesele României înaintea propriilor interese. Nici Germania nu poate fi condamnată pentru că își apără economia și influența. Așa fac toate statele serioase. Întrebarea mea este alta: de ce găsim atât de ușor oameni care transformă orice dorință venită din afară într-o obligație morală și materială pentru cei dinăuntru?

Există un tip de politician pe care istoria românească îl produce cu o regularitate uimitoare. Nu este nici genial, nici curajos. Are însă un instinct impecabil pentru putere. Simte întotdeauna încotro bate vântul și își schimbă convingerile cu aceeași naturalețe cu care își schimbă cravata. Îl vezi astăzi explicând că nu există alternativă.

Mâine, dacă se schimbă centrul de gravitație al lumii, va demonstra, cu aceeași pasiune, exact contrariul. Nu ideile îl conduc, ci direcția în care privește stăpânul.