Istoria secreta
25 ianuarie 1990. Românii descoperă absurdul Epocii de Aur. Cum au devenit 20 de ouă un atentat la morala socialistă
comunism / Sursa Foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
La data de 25 ianuarie 1990, România încă respira aerul jilav al libertății, dar privirea îi rămânea ațintită în urmă, spre hăul absurdului din care tocmai ieșise.
Articolul din Libertatea semnat de Romeo Groapă în 25 ianuarie 1990 nu era doar o relatare jurnalistică, ci autopsia a unei societăți în care sacoșa de plastic (deloc) transparentă devenise unicul pașaport al supraviețuirii. Te simțeai aidoma unui spărgător de case, care încearcă să scape cu prada.
Absurdul Epocii de Aur și întrebarea zilei
În orice capitală europeană, a opri un trecător pentru a cere o direcție este un gest de o banalitate plictisitoare. În Bucureștiul ultimilor ani ai Epocii Nicolae Ceaușescu însă, interacțiunea socială fusese redusă la un instinct de vânător-culegător. Puneai capcane formate din întrebări banale.
Te uitai în plasa celui care trecea pe lângă tine, ca să descoperi jackpotul zilei. Străzile erau populate de oameni care scanau obsesiv sacoșele semenilor. O pată de alb într-o plasă putea însemna lapte sau o pereche de ciorapi; o formă cilindrică, o sticlă de ulei sau un salam, iar o cutie de carton, miracolul unor ouă întregi.
Nu întrebai unde este sau „Strada X”, ci chestionai umil, cu o speranță febrilă în ochi: „Unde ați găsit?”. Urmat invariabil: „Mai au, cât se dă, ajunge la toată lumea?”.
Imaginați-vă o scenă: un bărbat între două vârste pășește grăbit pe bulevard. În mână strânge o pungă de plastic atât de subțire și transparentă încât cele 20 de ouă din interior par suspendate în aer, ca niște nestemate fragile. Este oprit de un domn bine îmbrăcat, cu o alură de autoritate care ar fi trebuit să dea de bănuit.
Coada la alimente, anii '80. sursa: arhiva istorica
20 de ouă, în loc de 10 omlete
Vine întrebarea: „De unde ați cumpărat ouă, că pe piață nu se găsesc?” Răspunsul (fatal de sincer): Omul mărturisește „ingineria”. Plătise la restaurant prețul mai multor omlete gata preparate, dar îl rugase pe ospătar să-i dea materia primă, crudă, pentru a o duce acasă copiilor. Plătise trei lei pe bucată, dublu decât la alimentară.
Numai că interlocutorul nu era un cetățean înfometat, ci însuși Primarul Capitalei. În loc să vadă în acest gest disperarea unui tată, edilul a văzut o breșă în sistem. De aici a început isteria de stat și de partid...
„Se uita faptul esențial: oamenii plăteau prețuri duble la restaurante nu din galanterie, ci pentru că nu aveau ce pune pe masă familiei.”
Cavalvada birocrației: Când foamea devine statistică
Reîntors în biroul său tapetat cu lozinci, primarul a declanșat ceea ce autorul numește o „cavalcadă de cercetări”. Ce a urmat întrece orice imaginație logică!
Mecanismul de partid comunist din Capitală s-a pus în mișcare cu o eficiență demnă de o cauză mai bună, declanșând o anchetă de proporții kafkiene în toate unitățile de alimentație publică.
Zeci de contabili și gestionari au fost smulși din activitatea lor pentru a descifra un puzzle imposibil: justificarea fiecărui gram de materie primă utilizat în ultimele luni. Sub lumina rece a birourilor, s-au întocmit desfășurătoare kilometrice în care se încerca cuantificarea absurdului, dacă clientul a consumat suta de grame de mâncare în incinta localului sau dacă ingredientele au părăsit bucătăria în stare crudă.
În acest univers al „capitolelor” de inventar, unde bilanțul valoric nu mai era suficient, mii de ore de muncă au fost irosite pentru a vâna destinele a 5 kilograme de carne sau a câtorva bucăți de telemea, transformând bucătarii în arhivari ai penuriei.
Coada alimente, anii '80. sursa: facebook
Varza și mazărea, calculate la fix
S-a dispus auditarea mazărei și a verzei! Sute de oameni au fost puși să întocmească desfășurătoare pe săptămâni și luni. Se căuta „acul în carul cu fân”: a mâncat clientul X suta de grame de mazăre la restaurant sau i s-a vândut crudă?
S-a declanșat un război nemilos împotriva grătarului! S-a interzis servirea fripturilor la grătar. Totul trebuia făcut „la tavă, cu sos”. De ce? Pentru că sosul era marele egalizator, locul unde carnea puțină și proastă se putea ascunde sub o pojghiță de grăsime și făină, făcând imposibilă numărarea caloriilor sau a gramajelor.
S-a terminat cu “omorârea” micului național! Pasta de mici, lungită cu atâția înlocuitori încât își pierduse densitatea, devenise o masă amorfă care refuza să mai fie „modelată”. Rezultatul pe grătar semăna cu orice, numai cu un produs alimentar nu. Chiar și așa că s-a interzis prepararea și vânzarea lor.
Ședințele de analiză, un teatrul umilinței
După orele de muncă, veneau „prelucrările” organelor de partid. Sala se umplea la ora 15:00, dar spectacolul începea la 16:00, pentru a accentua starea de oboseală și supunere. Orice ședință începea cu „tămâierea” celor doi dictatori pentru grija lor părintească față de nivelul de trai, în timp ce în sală unora le chiorăiau mațele. Se ridica ușor tonul discursului. Începeau jigniri, amenințări cu destituirea și transformarea „puricelui în elefant”. Un ou vândut „la negru” devenea un act de sabotaj economic.
Reportajul lui Romeo Groapă încheie cu o profeție amară. El credea, în 1990, că nepoții noștri nu vor da crezare acestor rânduri. Într-o lume normală, în care cererea și oferta dictează piața, ideea că un primar se ocupă cu verificarea modului în care un cetățean și-a procurat cina pare o nebunie clinică.
Avea dreptate! Pentru mulți par întâmplări neverosimile.
Dar pentru cei care au trăit „Epoca de Aur”, acele 20 de ouă nu erau doar hrană, ci simbolul unei demnități zdrobite de un sistem care voia să controleze nu doar ce gândești, ci și ce mesteci.
