16 ianuarie 1990. Generalul Mihai Chițac, de la călăul de la Catedrala din Timișoara la „Ministrul Revoluționar”

Mihai Chitac, ministrul de interne (28 Dec. 1989 - 14 Iun. 1990) sursa: Agerpres

La data de 16 ianuarie 1990, România se afla într-un echilibru fragil între euforia libertății proaspăt câștigate și umbrele unui trecut care refuza să dispară. Cu o zi înainte, generalul-colonel Mihai Chițac, numit recent ministru de Interne de Ion Iliescu, susținea o conferință de presă menită să liniștească opinia publică și să legitimeze noua conducere a Frontului Salvării Naționale (FSN).

Mihai Chițac, fără nici o urmă de regret

Cu un calm academic, Chițac își prezenta biografia de ofițer de elită și expert în arme chimice, pozând în garant al ordinii și susținător al tinerilor revoluționari. Totuși, sub masca de protector al democrației se ascundea unul dintre cei mai activi executanți ai represiunii sângeroase de la Timișoara, un om care, cu doar câteva săptămâni înainte, ordonase masacrarea civililor.

Discrepanța dintre „adevărul” prezentat de Chițac în ianuarie 1990 și realitatea zilei de 18 decembrie 1989 este una dintre cele mai șocante dovezi de duplicitate din istoria recentă a României. În timp ce în conferința de presă generalul de armată devenit ministru, susținea că a fost „alături de tineri” și că a contribuit la trecerea armatei de partea poporului. Numai că mărturiile supraviețuitorilor de la Timișoara pictează peste ani un tablou radical diferit.

Mihai Chițac, în 15 ianuarie 1990: “Revoluția m-a prins în funcția de Comandant al Garnizoanei București. În momentul în care despotul Ceaușescu a fugit de mânia poporului, alături de tinerii care au înfăptuit toată revoluția în Romănia, am fost alături de ei, deci fiind comandant al garnizoana București și am participat la revoluție contribuind la trecerea armatei din București, trupelor din garnizoana București de partea revoluției”.

O minciună cu omisiuni grosolane...

Adevărul de la Timișoara

Pe 18 decembrie, în timp ce muncitorii de pe marile platforme industriale ale Timișoarei se aflau în grevă generală, iar grupuri masive de manifestanți se îndreptau spre centrul orașului, generalul Mihai Chițac se afla în prima linie a represiunii.

Momentul culminant al brutalității sale a avut loc în fața Catedralei Mitropolitane. După lăsarea întunericului, un grup de revoluționari pașnici, mulți dintre ei fiind tineri care țineau lumânări aprinse în mâini, s-au grupat pe treptele monumentului.

Mărturia militarului în termen Marin Paul Cătălin, aflat la fața locului, este cutremurătoare: acesta relatează cum dintr-o mașină Aro a coborât generalul Chițac care, cu un zâmbet ironic, a declarat disprețuitor: „La canaliile astea le trebuie revoluție? Lasă că le arătăm noi revoluție!”.

Imediat după acest ordin, s-a deschis focul automat asupra mulțimii, rezultând numeroși morți și răniți. Mai mult, Chițac nu s-a limitat la gloanțe; în calitatea sa de comandant al trupelor chimice, el a ordonat inclusiv folosirea substanțelor chimice (gaze lacrimogene și iritante) împotriva manifestanților, încălcând orice normă umanitară.

Declarația generalului Mihai Chițac

În lumina acestor fapte, discursul său din 16 ianuarie despre „teroriștii cu armament sofisticat” apare ca o diversiune menită să consolideze o operațiune de dezinformare. Chițac a vorbit despre “bande dotate cu aparate de vedere pe timp de noapte și elicoptere ascunse”, elemente care nu au fost niciodată probate în deceniile de investigații ce au urmat.

Chițac: „Atunci când am apărut la televizor și am cerut trupelor din garnizoana București să nu tragă în populație și să se retragă în cazărmi, am solicitat, în același timp, să dovedească vigilență, în sensul de a fi în măsură să intervină într-un timp foarte scurt pentru reprimarea unor eventuale forțe contrarevoluționare.

Acest lucru, de altfel, a și avut loc. La numai câteva ore după cucerirea puterii de către revoluția noastră, au intrat în acțiune bande înarmate cu armament sofisticat — armament care dispunea de aparate de vedere pe timp de noapte, de lunete și de arme automate cu o mare cadență. Aceste grupuri au fost sprijinite de mașini blindate ușoare și de elicoptere, toate aceste forțe fiind ascunse anterior de regimul Ceaușescu.

Aceste grupuri au terorizat populația Bucureștiului și a altor mari orașe din România timp de aproape șapte zile. A fost necesară concentrarea în București a numeroase tancuri — sute de tancuri — mașini blindate de diferite categorii, arme automate, trupe și mijloace antitanc, care au luptat împotriva acestor grupuri ce acționau într-un mod cu totul deosebit.

Ele au fost pregătite din timp de către Ceaușescu, fiind plasate în diferite zone ale orașului unde aveau și puncte de aprovizionare cu muniție, pregătite din timp. Astfel, aceste grupuri acționau prin zone ale orașului unde aveau acces la aceste surse; imediat ce terminau muniția, se duceau, o împrospătau și reveneau imediat la atac. Din această cauză, lupta timp de opt zile a fost aproape continuă, provocând distrugeri materiale mari, însă cea mai gravă distrugere s-a manifestat din punct de vedere psihologic.”

Baza dezinformării, o minciună repetată

Această narațiune a servit unui dublu scop: pe de o parte, justifica prezența masivă a tancurilor și a armatei pe străzi după 22 decembrie, iar pe de altă parte, transfera vina pentru miile de victime de la conducătorii militari către un inamic invizibil și „extern”. Era o strategie de supraviețuire politică a unei caste militare care participase la reprimarea propriului popor și care acum dorea să beneficieze de privilegiile noii puteri.

Justiția română, deși a acționat cu o lentoare criticată de societatea civilă, a reușit în cele din urmă să stabilească adevărul juridic asupra faptelor lui Mihai Chițac. Prin sentința nr. 250 din 3 aprilie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a dărâmat definitiv mitul „generalului revoluționar”. Chițac a fost condamnat pentru infracțiunea de omor deosebit de grav și tentativă la omor deosebit de grav. Instanța a contopit pedepsele, dispunând ca acesta să execute 15 ani de închisoare și 5 ani de interzicere a drepturilor civile.

Judecătorii au reținut implicarea sa directă în deciziile de a trage în populația civilă neînarmată la Timișoara, confirmând că moartea oamenilor de pe treptele Catedralei a fost rezultatul ordinelor sale directe.

Procesul celor 21

Analiza conferințelor de presă ale lui Chițac, dar și ale generalului Popescu, comandantul Garnizoanei Timișoara, din ianuarie 1990 ne arată cât de profundă a fost încercarea de manipulare a memoriei colective.

Generalul Ion Popescu, la rândul său, încerca să direcționeze întreaga vină către „agenții Securității”, sperând că astfel va exonera Armata de responsabilitatea masacrului. Cei doi generali au încercat să „vândă” poporului o democrație construită pe cadavrele celor pe care chiar ei îi ordonaseră să fie uciși.

Procesul a început la 2 martie 1990, desfășurându-se într-o atmosferă de tensiune extremă în sala de festivități a Uzinei de Autoturisme din Timișoara, unde sute de revoluționari și rude ale victimelor au cerut dreptate.

Inculpații au format un „lot” reprezentativ pentru pilonii puterii ceaușiste: lideri politici precum Ion Coman (secretar al CC al PCR și coordonatorul represiunii) și Radu Bălan (prim-secretar județean), șefi ai Securității precum colonelul Traian Sima, și ofițeri de rang înalt din Miliție, ca generalul Ioan Corpodean. Deși procuratura a solicitat inițial încadrarea de genocid, instanța a schimbat ulterior acuzația în omor deosebit de grav și instigare la omor, pe măsură ce inculpații încercau să se apere invocând faptul că au fost simpli executanți ai ordinelor directe venite de la Nicolae Ceaușescu.

În urma recursurilor și a intervențiilor politice, mulți condamnați au beneficiat de reduceri de pedepse sau de eliberări anticipate pe motive medicale. Până la mijlocul anilor '90, majoritatea membrilor lotului celor 25 fuseseră deja puși în libertate prin decrete de grațiere semnate de președintele Ion Iliescu sau prin decizii judecătorești.

De ce a fost protejat Chițac de Ion Iliescu

Faptul că Chițac a reușit să dețină funcția de ministru de Interne într-o Românie post-Ceaușistă, în timp ce mâinile sale erau pătate de sângele timișorenilor, rămâne una dintre cele mai mari răni deschise ale tranziției românești.

În concluzie, realitatea istorică a afirmațiilor lui Mihai Chițac din 16 ianuarie 1990 este una a imposturii. Expertiza sa în „chimie aplicată” nu a fost folosită pentru protecția populației, așa cum pretindea, ci pentru gazarea manifestanților. „Vigilența” pe care o cerea trupelor nu era pentru apărarea revoluției, ci pentru ascunderea crimelor comise sub comanda sa.

Procesul lui Mihai Chițac s-a finalizat irevocabil la data de 15 octombrie 2008, când Înalta Curte de Casație și Justiție l-a condamnat la 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav și tentativă de omor, dispunând totodată degradarea sa militară (reducerea de la gradul de general la cel de soldat simplu).

Deși sentința a reprezentat un moment de referință pentru justiția post-decembristă, execuția efectivă a pedepsei a fost fragmentată de numeroase suspendări cauzate de starea sa precară de sănătate, Chițac petrecând în detenție mai puțin de doi ani din totalul condamnării.

Parcursul său judiciar s-a încheiat definitiv pe 1 noiembrie 2010, când acesta a încetat din viață la vârsta de 81 de ani, fiind în acel moment beneficiarul unei întreruperi a executării pedepsei din motive medicale,