Strategia sferelor de influență: de la Groenlanda la Ucraina (lumea tratată ca un joc de ”Monopoly geopolitic”)

Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ

Donald Trump abordează geopolitica emisferei vestice ca pe un joc de strategie la scară globală. Interesele sale au oscilat imprevizibil, mutându-se de la criza din Venezuela la tensiunile comerciale cu Canada, până la propunerea surprinzătoare de a achiziționa Groenlanda.

Ceea ce la început părea o fantezie politică în anul 2019 (în prima administrație Trump) a devenit, prin insistența echipei sale, un plan discutat cu o seriozitate debordantă. Întrebarea fundamentală este: ce urmărește, de fapt, administrația americană prin această expansiune teritorială? Groenlanda, o posesiune a Regatului Danemarcei de trei ori mai vastă decât Texasul, a devenit ținta a ceea ce putem numi „ego-politică”. În spatele limbajului strategic se află dorința unui președinte de a-și lăsa amprenta asupra geografiei, continuând tradiția achizițiilor teritoriale care au format Statele Unite.

O astfel de tranzacție nu ar însemna doar o extindere a hărții americane, ci i-ar asigura lui Trump un loc în istorie comparabil cu cel al părinților fondatori, poate chiar sculptat alături de aceștia pe Muntele Rushmore. Dincolo de ambițiile personale, această viziune se încadrează în noua Strategie de Securitate Națională a Casei Albe. Prioritățile Washingtonului s-au reorientat clar: pe primul loc se află competiția cu China în regiunea Indo-Pacifică, urmată de controlul emisferei vestice și dominarea spațiului și a oceanelor.

Europa și teatrul euro-atlantic au coborât pe lista priorităților, semnalând aliaților vechi că epoca securității garantate necondiționat de Statele Unite a apus. Această logică a „sferelor de influență” are implicații directe și sumbre pentru Ucraina.

Dacă Trump consideră emisfera vestică drept „curtea din spate” a Americii, el pare dispus să accepte, în oglindă, că și Rusia are dreptul la propria zonă de dominație.

În acest context, negocierile pragmatice și adesea incomode cu Vladimir Putin privind viitorul Ucrainei devin parte dintr-un ”troc geopolitic” mai amplu. Îngrijorarea majoră este că o eventuală acceptare a expansiunii americane în Arctica (prin Groenlanda) ar putea deschide „cutia Pandorei”, oferind Rusiei mână liberă nu doar pentru a dezmembra Ucraina, ci și pentru a-și securiza puncte strategice precum arhipelagul norvegian Svalbard sau pentru a se reântoarce în Europa de Est.

Pentru Moscova, controlul asupra Svalbard ar transforma nord-vestul rus într-o fortăreață impenetrabilă, consolidându-și descurajarea nucleară și blocând accesul către Atlanticul de Nord. Europa de Est pentru Kremlin înseamnă reâtoarcerea dorită de Putin la situația din 1989. Astfel, soarta Ucrainei se regăsește, paradoxal, conectată între ghețarii Groenlandei și Europa de Est, în acest nou joc al sferelor de putere.

Groenlanda: noua frontieră a Războiului Rece pentru resurse și dominanță

Dincolo de retorica politică, interesul administrației Trump pentru Groenlanda și Venezuela face parte dintr-o strategie de izolare a influenței chineze în emisfera vestică. Groenlanda nu este doar un teritoriu înghețat, ci o piesă centrală pe „tabla de șah” a resurselor critice și a securității spațiale. Blocarea expansiunii chineze în Arctica este datorată faptului că China a încercat sistematic să prindă rădăcini în Groenlanda prin investiții în infrastructură (aeroporturi) și baze navale (Grønnedal).

Deși Copenhaga a intervenit punctual pentru a bloca aceste tranzacții, Washingtonul consideră că doar controlul direct al SUA poate garanta eliminarea definitivă a Beijingului din această regiune strategică. Ruperea monopolului chinez asupra resurselor este privită de Trump ca o chestiune existențială. Proiectul Kvanefjeld- Compania chineză Shenghe Resources a devenit cel mai mare acționar (aproximativ 11%) în compania australiană Greenland Minerals, care deține licența pentru acest zăcământ uriaș de pământuri rare și uraniu.

Totuși, în 2021, guvernul din Groenlanda a blocat proiectul din motive ecologice și din cauza opoziției față de extracția uraniului.

Mina de zinc Citronen Fjord: Compania chineză NFC (China Nonferrous Metal Industry's Foreign Engineering and Construction) a semnat acorduri pentru a ajuta la finanțarea și construirea acestei mine în nordul extrem al insulei. Compania CCCC (China Communications Construction Company): a fost inclusă pe lista scurtă pentru construirea și extinderea a trei aeroporturi internaționale în Groenlanda (Nuuk, Ilulissat și Qaqortoq).

Intervenția Danemarcei speriată de posibilitatea ca Beijingul să obțină pârghii politice prin datorii (modelul „capcanei datoriilor”), a intervenit de urgență, oferind finanțare proprie și împrumuturi preferențiale pentru a scoate compania chineză din proiect. Grønnedal: în 2016, o companie chineză a încercat să cumpere o fostă bază navală daneză abandonată. Guvernul danez a blocat vânzarea în ultimul moment, realizând că prezența unei entități chineze într-un punct strategic de coastă ar fi inacceptabilă pentru aliații NATO (în special pentru SUA).

China este una dintre principalele destinații pentru exporturile Groenlandei: China importă cantități masive de fructe de mare de la compania de stat Royal Greenland. Această dependență comercială oferă Chinei un „soft power” economic asupra micului guvern de la Nuuk, care are nevoie de aceste venituri pentru a-și susține autonomia față de Danemarca. China a încercat să înființeze o stație de recepție prin satelit și stații de cercetare arctică sub umbrela „Drumului Mătăsii Polare”.

Deși prezentate ca proiecte civile, SUA au avertizat că aceste tehnologii au dublă utilizare (civilă și militară), pot fi folosite pentru monitorizarea submarinelor sau îmbunătățirea preciziei rachetelor balistice chineze. „Goana după aurul” tehnologic: pământurile rare-Miza economică majoră o reprezintă mineralele critice și pământurile rare, esențiale pentru tehnologia modernă.

Trump anticipează o lume în care cererea de litiu, cupru și minerale va exploda, iar Groenlanda deține un potențial uriaș, încă neexploatat.

În viziunea sa, operatorii comerciali americani ar fi mult mai eficienți în extracția acestora, dar și în explorarea rezervelor de petrol și gaze din apele insulei. Pilonul de supraveghere spațială și nucleară-Din punct de vedere militar, importanța Groenlandei este istorică. Dacă în Războiul Rece baza de la Thule era vitală pentru interceptarea bombardierelor sovietice, astăzi, sub numele de Baza Spațială Pituffik, aceasta joacă un rol critic în: supravegherea lansărilor de rachete; monitorizarea spațiului și a resturilor orbitale care pot periclita sateliții americani; în construirea structuri de apărare spațială a lui Trump ”Golden Dome”.

Factorul personal și orgoliul politic-Politica externă a lui Trump este profund marcată de „memoria jignirilor”. Respingerea publică a ofertei sale din 2019 de către Danemarca a transformat achiziția Groenlandei dintr-un simplu obiectiv strategic într-o ambiție personală. Această „ego-politică” dictează o abordare tranzacțională în care loialitatea aliaților europeni este pusă la încercare de dorința de expansiune a Americii. Realitatea economică vs. ambiția politică-În ciuda potențialului minier, economia actuală a Groenlandei rămâne dependentă de pescuit și turism, China fiind un partener comercial important pentru exportul de pește. Tranziția către o economie dominată de SUA ar însemna depășirea unor obstacole majore: izolare geografică, lipsa forței de muncă și reglementări stricte de mediu.

Jocul Monopoly cu Groenlanda!

Din momentul în care Donald Trump a transformat achiziția Groenlandei într-un obiectiv iminent, Danemarca s-a văzut obligată să își reafirme cu vigoare autoritatea defensivă asupra insulei. Reacția de solidaritate venită din partea liderilor europeni către Copenhaga și Nuuk nu a întârziat să apară, aceștia semnalând cu îngrijorare modul în care retorica de la Casa Albă dinamitează conceptul de suveranitate teritorială.

Această presiune exercitată de Washington pune într-o lumină crudă neputința geopolitică a Europei, prinsă acum într-un clește strategic: agresiunea militară a Rusiei la granița estică și expansionismul impredictibil al Statelor Unite în vest. Asistăm, în esență, la un joc de Monopoly proiectat dur pe harta lumii, unde Groenlanda devine victima unei ambiții de tip „Willard Whyte”(vezi post scriptum).

Strategia lui Trump pare să urmeze un curs previzibil: o ofertă directă către populația groenlandeză pentru un acord de liberă asociere cu SUA.

Planul mizează pe „diplomația cecului bancar”, direcționând fonduri masive către Nuuk pentru a izola și ocoli decizia Copenhagăi. În acest scenariu tranzacțional, refuzul insularilor ar putea tensiona relațiile până la un punct critic, transformând o ofertă comercială într-o presiune politică brutală. Această logică a achizițiilor teritoriale ridică întrebări de securitate majore pentru întregul continent.

Dacă Groenlanda poate fi tratată ca o marfă, ce împiedică restul listei să fie activată? State precum Regatul Unit sau Franța, care dețin încă teritorii în emisfera vestică — de la Bermude până la Insulele Falkland — privesc cu neliniște spre Washington. Într-o ordine mondială dictată de impulsuri imobiliare, nicio frontieră nu mai pare definitivă, iar mizele geopolitice se mută periculos din sala tratatelor în biroul de negociere al unui singur om.

Monopoly la Cercul Polar: „Planul Groenlanda” și ofensiva Rubio–Trump

În timp ce estul Europei este zguduit de exploziile războiului din Ucraina, un alt tip de confruntare — mai discret, dar nu mai puțin radical — se conturează în Nordul îndepărtat. Este un război al hărților, al cecurilor cu multe zerouri și al presiunii politice, purtat între Washington și Copenhaga. În centrul lui se află Groenlanda, iar arhitecți strategiei sunt administrația lui Donald Trump și noul său emisar-cheie pentru politica externă, Marco Rubio. Pentru Washington, Groenlanda nu mai este un teritoriu exotic aflat la periferia Europei, ci o piesă centrală pe tabla de Monopoly geopolitic a secolului XXI: o fortăreață arctică, un nod militar și o rezervă critică de resurse fără de care competiția cu China nu poate fi câștigată.

Potrivit informațiilor vehiculate în cercurile diplomatice, ofensiva americană va începe sistematic în prima jumătate a anului 2026. În februarie 2026 este programată o vizită de „evaluare a securității” a unei delegații din Congresul SUA la Baza Spațială Pituffik (fosta Thule), principalul punct de sprijin american în Arctica. Era programata o vizită a lui Marco Rubio la Copenhaga dar lucrurile s-au schimbat. Autoritățile de la Copenhaga și Nuuk au plecat la Casa Abă, sa se întâlnească cu omologii americani în contextul în care președintele SUA a reluat ideea că teritoriul ar putea fi preluat de Statele Unite, potrivit Reuters.

Discuții la Casa Albă

Pe data de 14 ianuarie 2026, a avut loc o întâlnire de o importanță crucială la Casa Albă, care a marcat un punct culminant al tensiunilor dintre SUA, Danemarca și Groenlanda. Deși Donald Trump nu a participat personal la discuții, el a „stabilit decorul” printr-o serie de declarații incendiare chiar înainte de începerea reuniunii. Miniștrii de externe ai Danemarcei (Lars Løkke Rasmussen) și Groenlandei (Vivian Motzfeldt) s-au întâlnit timp de aproximativ o oră cu vicepreședintele JD Vance și secretarul de stat Marco Rubio.

Danemarca a anunțat oficial un „dezacord fundamental”. În ciuda eforturilor diplomatice, poziția SUA rămâne neschimbată: Administrația Trump insistă pe obținerea controlului asupra insulei. Singurul progres a fost decizia de a forma un grup de lucru la nivel înalt pentru a „explora posibilități”, deși Copenhaga a reiterat că suveranitatea sa asupra insulei este o „linie roșie”. Președintele Trump a legat pentru prima dată dorința de a achiziționa Groenlanda de un proiect militar masiv: Golden Dome (Domul de Aur). Scutul Antirachetă-Trump a declarat pe Truth Social că Groenlanda este „vitală” pentru acest sistem de apărare de nouă generație, menit să protejeze SUA de rachete balistice și hipersonice.

El a avertizat că, dacă SUA nu preiau controlul, China sau Rusia vor invada insula și că Danemarca nu are capacitatea de a le opri. Trump a subliniat că „orice altceva în afară de controlul SUA este inacceptabil”. Cu o zi înainte, pe 13 ianuarie, și a confirmat în cadrul discuțiilor, premierul groenlandez Jens-Frederik Nielsen a transmis un mesaj ferm: „Dacă trebuie să alegem între SUA și Danemarca, alegem Danemarca”. Această declarație l-a iritat pe Trump, care a răspuns că poziția premierului va fi „o mare problemă pentru el”.

Reacții Internaționale

Trump a cerut public ca NATO să „deschidă calea” pentru ca SUA să obțină Groenlanda, susținând că alianța ar deveni mai puternică astfel. Beijingul a reacționat prompt, acuzând SUA că folosește China ca „pretext” pentru a-și satisface ambițiile teritoriale în Arctica.

O delegație a Congresului SUA (condusă de democrați) este așteptată la Copenhaga în zilele următoare pentru a-și exprima solidaritatea cu Danemarca, încercând să tempereze retorica Casei Albe. Ziua de 14 ianuarie a confirmat că planul lui Trump pentru Groenlanda a trecut de la stadiul de retorică la cel de prioritate de securitate națională, evaluată de unii experți la o valoare de până la 700 de miliarde de dolari, dar blocată de refuzul categoric al Copenhagăi și Nuuk-ului. Jurnaliștii WSJ notează că pentru Donald Trump, Groenlanda este privită ca un activ imobiliar subevaluat cu un potențial strategic imens. Se pune accent pe resursele de pământuri rare (necesare tehnologiei de vârf și bateriilor) pe care Groenlanda le deține, văzute ca o soluție pentru a rupe dependența de China.

Ce spune presa americană?

O analiză WSJ sugerează că dacă SUA nu securizează insula, costurile de apărare împotriva noilor rachete hipersonice rusești vor crește exponențial. Publicația citează surse care spun că administrația este dispusă să ofere Danemarcei un "pachet de compensații economice și de securitate fără precedent". Domul de Aur (Golden Dome): WSJ explică faptul că acest sistem necesită baze radar extrem de avansate în Arctica, iar baza de la Thule (Pituffik) nu mai este suficientă pentru noile cerințe tehnologice ale Pentagonului. Analiza din The New York Times (NYT) privind întâlnirea din 14 ianuarie și dosarul Groenlanda este, așa cum era de așteptat, una de profunzime, axată pe implicațiile etice, climatice și pe "eroziunea ordinii mondiale". Jurnaliștii de la NYT (precum renumitul corespondent politic Peter Baker) descriu situația nu doar ca pe o dispută teritorială, ci ca pe o "criză de identitate a Alianței Transatlantice".

NYT susține că interesul subit și agresiv al administrației Trump pentru Groenlanda este direct legat de faptul că schimbările climatice fac resursele insulei mai accesibile ca niciodată.

Jurnaliștii subliniază ironia unei administrații care, deși sceptică față de politicile climatice globale, caută să profite direct de efectele încălzirii pentru a extrage minerale critice. NYT analizează în detaliu profilul de prim-ministru al Groenlandei (începând cu aprilie 2025) al lui Jens-Frederik Nielsen și al guvernului său. Articolele descriu starea de spirit din Nuuk (capitala Groenlandei) ca fiind una de "sfidare calmă". NYT citează intelectuali groenlandezi care afirmă că "Groenlanda nu este o proprietate care poate fi transferată prin semnarea unui cec la Washington".

NYT avertizează că presiunea asupra Danemarcei ar putea duce la o fractură permanentă în cadrul NATO, forțând țări precum Norvegia sau Suedia să își regândească dependența de umbrela de securitate americană. NYT oferă detalii despre atmosfera de la Casa Albă în timpul vizitei delegației daneze: se pare că JD Vance a fost cel care a condus "discuția dură", prezentând date despre investițiile chineze în regiune ca pe o amenințare iminentă. Sursele NYT indică faptul că Danemarca a propus, ca alternativă la vânzare, un "Acord de Securitate Arctica Plus", care să permită SUA o prezență militară sporită fără transfer de suveranitate, însă propunerea a fost respinsă de Casa Albă pe motiv că este "insuficientă pentru ambițiile Proiectului Golden Dome".

Într-un editorial de opinie (Op-Ed), NYT argumentează că episodul Groenlanda de pe 14 ianuarie este "moartea definitivă a diplomației tradiționale". Se menționează că, în timp ce liderii se pregătesc de Davos, Trump folosește Groenlanda ca pe un avertisment pentru toți aliații: America nu mai cere colaborare, ci cere conformitate!

„Diplomația cecului”: ocolirea Copenhagăi

Prima piesă a strategiei americane este ceea ce diplomații europeni numesc deja „diplomația cecului”. Congresul american și Departamentul de Stat ar urma să promoveze pachete masive de asistență financiară și investiții directe către guvernul local din Nuuk: infrastructură, energie, transport și dezvoltare industrială — domenii pe care Danemarca nu le poate susține la același nivel. Scopul este clar: crearea unei dependențe economice structurale față de dolarul american. Efectul politic este și mai dur: Copenhaga este pusă în fața unei alegeri imposibile — fie își majorează dramatic subvențiile pentru a concura cu Washingtonul, fie acceptă pierderea controlului real asupra insulei. A doua componentă a planului este legislativă.

Congresul SUA pregătește inițiative care să declare exploatarea mineralelor critice din Arctica drept prioritate de securitate națională. Marco Rubio, un critic constant al monopolului chinez asupra pământurilor rare, va împinge companiile americane către Groenlanda, oferindu-le garanții guvernamentale și protecție politică. În paralel, presiunea asupra Danemarcei va fi explicită: excluderea completă a oricărei entități chineze din proiectele miniere groenlandeze rămase.

Mesajul transmis este tranșant: dacă Europa nu poate ține China afară, America va prelua controlul. Al treilea pilon este militar.

Rubio va negocia o actualizare a Acordului de Apărare din 1951, prin care SUA vor solicita o prezență permanentă extinsă în Groenlanda, sisteme radar de ultimă generație și o infrastructură spațială sporită. Oficial, acest pas va fi prezentat ca o necesitate NATO în fața amenințării rusești din Arctica. Neoficial, el consolidează controlul exclusiv american asupra cerului și gheții arctice.

Lovitura finală, opțiunea maximală, aflată deja în discuție în cercurile republicane, este propunerea unui Acord de Liberă Asociere, după modelul Palau sau Micronezia. Groenlanda ar primi autonomie deplină, acces la fonduri federale și, eventual, cetățenie americană, în schimbul cedării totale a apărării și politicii externe către Washington. Ar fi pasul care ar rupe definitiv insula de Regatul Danemarcei, fără o „vânzare” formală/oficială.

Reacția Copenhagăi și dilema Europei

Pentru Danemarca, acest scenariu este un coșmar diplomatic. Guvernul danez va încerca să internaționalizeze disputa, apelând la solidaritatea europeană și la protejarea integrității teritoriale a unui stat membru. În paralel, Copenhaga va crește subvențiile către Nuuk pentru a contracara oferta americană.

Problema Europei este însă una structurală: în timp ce își concentrează resursele pentru a opri Rusia în est, este forțată să își apere suveranitatea în vest chiar în fața principalului său aliat. În viziunea Rubio–Trump, Groenlanda nu este o insulă, ci o piesă-cheie într-un joc global. Dacă Ucraina este frontul unde America încearcă să limiteze Rusia, Groenlanda este bastionul unde vrea să blocheze China. Iar într-o lume în care securitatea se negociază ca un activ strategic, Monopoly-ul geopolitic nu se mai joacă cu zaruri, ci cu baze militare, mine de pământuri rare și cecuri cu multe zerouri.

Chestiunea cu NATO

O  formulă devenită aproape ritualică în discursul liderilor NATO: „vom apăra fiecare inch din teritoriul NATO”. Expresia are o forță simbolică și politică incontestabilă, fiind concepută ca mesaj de descurajare strategică. Din punct de vedere juridic însă, ea este mult mai nuanțată decât sugerează retorica, iar o transpunere mecanică în realitatea dreptului internațional generează o serie de dileme legitime. În primul rând, se ridică întrebarea dacă „inch-ii” Groenlandei aparțin NATO și, ca atare, trebuie apărați.

Răspunsul este afirmativ în sens juridic: Groenlanda este teritoriu aparținând Regatului Danemarcei, stat membru NATO, iar articolul 6 al Tratatului de la Washington extinde sfera de aplicare a articolului 5 asupra teritoriilor statelor membre din zona Nord-Atlantică. Un atac armat asupra Groenlandei, provenind din afara Alianței, poate astfel declanșa mecanismul de apărare colectivă. Totuși, este esențial de subliniat că această apărare nu este automată, ci presupune o decizie politică a statelor membre.

În al doilea rând, formula „fiecare inch” este valabilă exclusiv în cazul unei agresiuni din partea unui actor non-membru NATO.

Articolul 5 este construit strict pentru ipoteza unei agresiuni externe; NATO nu este un pact de arbitraj intern și nu reglementează conflictele dintre aliați. Prin definiție, agresorul este unul din afara Alianței. În fine, se pune problema dacă un stat membru NATO ar putea ataca teritoriul unui altui stat membru. Din punct de vedere teoretic, un asemenea scenariu este posibil; din punct de vedere politic, ar reprezenta un eșec major al Alianței. Juridic, articolul 5 nu se aplică în cazul unui conflict între membri, iar NATO nu oferă protecție militară împotriva unui aliat.

De asemenea, nu există un mecanism automat de sancțiune militară internă, un astfel de conflict fiind gestionat exclusiv prin mijloace politice și diplomatice. În concluzie, formula „vom apăra fiecare inch” trebuie înțeleasă ca o declarație de descurajare strategică, nu ca o regulă matematică de drept internațional. Ea funcționează eficient ca mesaj politic adresat adversarilor externi, dar devine ambiguă și chiar înșelătoare atunci când este extrapolată dincolo de cadrul strict al unei agresiuni din afara NATO.

Retorica este absolută; dreptul, însă, nu este. Nimic nu l-ar bucura mai mult pe Vladimir Putin decât să vadă NATO divizat de certuri interne despre insule arctice. Pentru Kremlin, orice „tâmpenie” care distrage Washingtonul de la Kiev este o victorie tactică. Declarațiile lui Medvedev despre Groenlanda arată exact acest lucru: Rusia profită de orice fisură în logica occidentală pentru a-și legitima propriile acțiuni. Spre exemplu declarații halucinate care duc în derizoriu un parteneriat strategic. Acest tip de declarații sunt o „mană cerească” pentru Moscova. Când un ministru al apărării dintr-o țară membră NATO tratează cu aceeași unitate de măsură situația tragică din Ucraina și declarațiile lui Trump, el validează, indirect, cinismul lui Medvedev.

Mesajul transmis involuntar este unul de o extremă gravitate: că alianțele sunt de vânzare, că logica forței teritoriale a înlocuit dreptul internațional și că România este gata să joace un rol în acest amalgam geopolitic, atâta timp cât „nu pune cizma pe teren”. Aduceți-vă aminte de declarația referitoare la rachetele balistice de la Deveselu, în fapt rachete SM3, dată de ministrului apărării  din perioada 2017-2018. Alta trăsnaie care a oferit argumente Kremlinului.

Post Scriptum:

Referința la Willard Whyte, personaj din Diamonds Are Forever, funcționează ca o cheie analitică pentru a descrie o anumită viziune asupra puterii. Whyte este arhetipul miliardarului care tratează lumea în termeni tranzacționali: ceea ce are valoare poate fi deținut, iar ceea ce este deținut poate fi controlat, dincolo de state și reguli. Comparația cu Donald Trump sugerează o geopolitică reinterpretată ca negociere corporatistă, în care statele, teritoriile și resursele devin active strategice, iar suveranitatea un inconvenient administrativ. În acest cadru, Groenlanda apare nu ca spațiu politic danez, ci ca „activ subevaluat”, crucial prin resurse, poziție arctică și infrastructură militar-tehnologică (Pituffik).

Ideea de a „cumpăra” Groenlanda simbolizează ocolirea diplomației clasice și preferința pentru relații directe, aproape manageriale, cu actorii locali. Astfel, referința la Willard Whyte nu este o glumă culturală, ci descrie trecerea de la președintele-diplomat la președintele-magnat și de la ordinea internațională bazată pe reguli la o lume tratată ca un joc de Monopoly geopolitic.

Acoperirea media a problemei Groenlandei a creat un climat de așteptare uriaș pentru Forumul de la Davos (19-23 ianuarie), unde liderii Danemarcei și Groenlandei vor fi, fără îndoială, cele mai căutate figuri pentru declarații. Ar fi interesant de văzut dacă președintele Poloniei, Karol Nawrocki, care se întâlnește cu Trump, va susține poziția americană (pentru a-și asigura propriul parteneriat de securitate) sau va păstra solidaritatea europeană.