România, o salină Praid, mai mare. Programul europeano-român „spolierea tăcută”

Există în România o specie aparte de tăcere. Nu e tăcerea rușinii, nici a compasiunii, ci tăcerea calculată, răsplătită, tăcerea care protejează, nu care meditează. O tăcere instituționalizată. Așa s-a petrecut și cu Praidul, locul acela unde sarea, adâncul și istoria se amestecă într-un peisaj care ar fi trebuit să fie sacrul însuși al unei țări. Sarea nu e doar o resursă — e memoria Pământului. Dar memoria noastră e mereu de închiriat.

Printr-o mizerie birocratică, o convenție de custodie, o hârtie cu antet și ștampilă, o salină — adică un bun național, un strat de geologie și destin — a fost dat  în mâinile unui ONG maghiar, cu oameni respectabili, - universitari clujeni -, adică aceia care știu să vorbească frumos despre geografie, biodiversitate și cooperare transfrontalieră. Doar că vorbesc cu glas de Budapeste, via UDMR, în limba maghiară. Un ONG care, potrivit relatărilor, a „administrat” zona până la degradare: drumuri distruse, mediu afectat, împrejurimi mutilate. Dar nimeni nu întreabă nimic. Nimeni nu anchetează.

Ministrul care se laudă că a schimbat conducerea Salrom o face doar pentru poză — pentru mica glorie mediatică, pentru acea fotografie în care apare între două lozinci despre transparență și reformă. Între timp, ceea ce trebuia să fie o anchetă devine un secret de stat, o tăcere colectivă.

E fascinant cât de ușor devine invizibil un abuz atunci când e îmbrăcat în limbajul ONG-urilor. „Protecție”, „custodie”, „parteneriat public-privat”, „dezvoltare durabilă”. Cuvinte-scut. Sub ele, se pot fura munți, păduri, saline, și nimeni nu se revoltă. Pentru că nimeni nu știe exact ce se fură — doar că „e pentru binele naturii”. Și cine ar vrea să pară împotriva naturii?

Nici o comisie parlamentară, nici o anchetă a presei mainstream, niciun protest al celor care, altfel, se inflamează pentru orice copac tăiat. Praidul e departe, provincial, obscur, prea modest ca să devină „cauză civică”. În schimb, tăcerea are sponsorii ei. ONG-urile cu relații transfrontaliere, universitățile care trimit rapoarte la Bruxelles, miniștrii care se rotesc între partide — toți au interesul să nu tulbure liniștea.

Astfel, România își pierde munții, gazele, metalele prețioase, apele, hidrocentralele, sarea, bucățică cu bucățică, prin acte legale și cu surâsuri de funcționari. O țară care nu mai e jefuită cu târnăcopul, ci cu laptopul. O colonie a tăcerii, cu doctori în științe care predică despre sustenabilitate în timp ce îngroapă pământul sub propriul lor limbaj academic. Ce e mai dureros e că nimeni nu mai simte rușinea. Că o salină a fost distrusă e o știre de două zile. Că un ONG cu origini și conexiuni politice obscure a primit în gestiune o parte din patrimoniul național — e o simplă curiozitate locală. Adevărata tragedie e indiferența.

România e coerentă în absurdul ei: o țară care nu și-a protejat oamenii, nici pădurile, nici scriitorii, nici arhivele — de ce ar proteja sarea? Într-o lume unde adevărul nu e căutat, ci cumpărat, tăcerea e forma supremă a puterii. Sarea Praidului, cândva subpământeană și eternă, a fost scoasă la suprafață doar ca să devină simbolul unei națiuni care se dizolvă în propriile justificări.

Cuvântul acesta — custodie — a devenit noul sinonim pentru trădare legalizată. O invenție elegantă, administrativă, prin care nu mai vin tancurile, ci semnăturile. Țara întreagă e în custodie. Începând cu sarea de la Praid, până la gazele din Marea Neagră, conductele de gaz care străbat pământul strămoșilor, pădurile care nu mai aparțin statului român, ci unei abstracțiuni numite parteneriat european. Cine să mai înțeleagă acum ce înseamnă proprietate publică, când însuși statul s-a transformat în chiriașul propriului său teritoriu? N-am fost cuceriți prin forță, ci prin acorduri. Am vândut, am semnat, în liniște, fiecare cedare, ca niște notari ai propriei pierderi.

Sarea a fost dată „în custodie” unui ONG; gazele – Austriei; gazul populației– Franței; băncile – Italiei și Greciei; pădurile – Germaniei. Nimeni nu mai cucerește nimic, toți doar „gestionează”. Și totul sună nobil. Custodie, investiție, administrare responsabilă, parteneriat. Cuvinte care miros a ordine europeană, a progres. Dar în spatele lor e un program româno-european, netrecut în clar, în nici un fel de act. E o spoliere tăcută, rafinată, aproape estetică. Ți se ia totul cu politețe. Ți se lasă doar libertatea de a fi recunoscător.

România e astăzi o salină imensă aflată în gestiune străină. Din subsol până la aer, tot ce e de valoare, orice resursă naturală  e „gestionat” de străini. Până și apele termale sunt controlate de entități care își raportează profitul în alte limbi. Ceea ce nu s-a putut fura cu camionul, s-a furat cu formularul PDF. Când un popor nu mai are conștiința proprietății, nu mai are nici instinctul demnității. De aceea nu mai există reacție. Doar oboseală. Și o mulțumire perversă că „ne administrează alții mai bine”. Am ajuns să credem că libertatea e prea complicată, că e mai simplu să fim slugi, sub contract.

Iar custodia, în fond, nu e doar economică. E spirituală. Suntem în custodia ideilor altora, a modelelor lor, a limbajului lor. Nu mai gândim, doar traducem. Nu mai decidem, doar aprobăm. România, ca și salina Praid, e o concesiune: a fost cândva a cuiva, dar acum aparține altora, iar cei care trăiesc aici doar o folosesc temporar, fără drept de moștenire.

Asta e cea mai dureroasă formă de tăcere: nu tăcerea fricii, ci tăcerea celor care au acceptat că nu mai au nimic de apărat. Țara întreagă a devenit un sit exploatat, un teritoriu sub semnătură, un pământ care aparține tuturor — cu excepția celor care s-au născut aici.

Totul se topește încet, ca sarea în apă. Dispare fără zgomot, fără revoltă, fără urmă. O țară care a fost cândva solidă se dizolvă în tăcerea celor care n-au mai avut curajul să spună „nu”. Din sarea care rămâne, dacă mai rămâne, nu se va mai putea face pâine, ci doar lacrimi.