Psihiatrul Gabriel Diaconu, despre crima de la Cenei: Violență învățată, cruzime colectivă. Victima a fost tratată ca un gunoi

Sursa foto: Captură video

Crima comisă de trei adolescenți din Cenei ridică întrebări care depășesc cu mult granițele unui dosar penal. Psihiatrul Gabriel Diaconu analizează fapta în sine evidențiind mecanismele psihologice care au făcut-o posibilă. În analiza sa, violența nu apare ca un accident, ci ca rezultatul unei acumulări de umilințe, comparații și dinamici de grup interiorizate încă din copilărie. Este o radiografie dură a modului în care cruzimea se învață, se validează și, în cele din urmă, se exercită colectiv.

Psihiatrul Gabriel Diaconu explică dinamica crimei de la Cenei

În debutul analizei sale, psihiatrul pleacă de la o întrebare incomodă: ce îi împinge pe niște copii să omoare un copil. Nu caută senzaționalul și nici nu împarte verdicte rapide, ci încearcă să contureze cadrul psihologic în care o astfel de faptă devine posibilă. Contextul social, relațiile dintre adolescenți și felul în care violența este metabolizată la vârste fragede sunt esențiale pentru a înțelege mecanismul crimei.

„O crimă mioritică. De ce invidia ucide mai mult decât corupția. Ce împinge niște copii să omoare un copil. Atenție: text lung. Pentru reels & tik-toks, n-ați ajuns unde trebuie.”

Pentru a putea vorbi despre sensuri și simboluri, Diaconu pornește de la realitatea brută a evenimentelor. Reconstituirea faptelor nu este un exercițiu jurnalistic, ci punctul de plecare al unei reflecții despre intenție, responsabilitate și degradarea relației cu celălalt. Detaliile contează tocmai pentru că ele vor fi ulterior reinterpretate psihodinamic.

„Faptele sunt următoarele: trei adolescenți din Cenei, Timiș, doi de 15 ani și unul de 13 ani, au ucis pe un prieten de-al lor. Fapta a fost cu premeditare, motivul ar fi fost răzbunarea/ invidia. Victima a fost lovită cu toporul și cu cuțitul de doi dintre ei, unul de 15 și unul de 13 ani. Ulterior corpul victimei a fost profanat, făptașii au căutat să-și șteargă urmele. L-au incendiat (parțial). Ce e ciudat e că ulterior l-au îngropat în grădina unuia dintre făptași (?)”

Cruzimea, parte a lumii în care creștem

Psihiatrul lărgește apoi cadrul și mută discuția dinspre cazul punctual către o reflecție despre cruzime ca fenomen universal. Nu o justifică, dar o recunoaște ca parte a realității biologice și sociale, care este apoi modelată cultural. În lipsa unor repere morale solide, cruzimea poate deveni limbaj.

„Trăim într-o lume care include cruzimea. Folosește cruzimea. O administrează comportamental. De la floarea ofertantă care consumă gâza, sursă de hrană, la puiul care-și aruncă fratele din cuib, proaspăt eclozat, ca să-și asigure supremația, De la haita care izolează puiul mai slab, la gura care mușcă lacom ca să suprime viața, pentru reglarea dinamicii de grup, Pe cât suntem înconjurați de frumusețea și diversitatea vieții, pe atât de multă moarte e împrejur.”

Pentru a explica resorturile intime ale violenței, Diaconu recurge la una dintre cele mai vechi narațiuni morale. Povestea biblică devine o metaforă pentru invidie, nedreptate resimțită și incapacitatea de a gestiona frustrarea. În această cheie, crima nu este un accident, ci rezultatul unei dureri morale neprocesate.

„Când Cain și Abel sunt chemați să ardă ofrande pentru Zeul lor nu sunt altceva decât copii. Piatra cu care Abel e lovit n-are în spate, cu adevărat, o «precumpănire». În sensul metaforic al poveștii, nebunia care-l conduce pe Cain să comită primul fratricid e fructul durerii morale.”

Copiii și limitele discernământului

Un punct central al analizei îl reprezintă vârsta făptașilor. Diaconu insistă că la 13–15 ani discernământul este fragil, construit mai degrabă prin metafore și imitație decât prin raționamente morale mature. De aceea, violența văzută sau trăită poate fi replicată fără o înțelegere reală a consecințelor.

„Propunerea este că aceste «obiecții», la vârstă mică sau foarte mică, nu pot fi înregistrate decât în sensul metaforei. Pentru universul unui copil mic conceptele de «bine» și «rău» sunt ubicue, particulare, obligatoriu egocentrice.”

Una dintre cele mai tulburătoare întrebări ale analizei vizează tratamentul aplicat corpului victimei. Pentru psihiatru, incendiul și îngroparea nu sunt detalii secundare, ci indicii esențiale despre modul în care agresorii au perceput victima. Aici apare ideea centrală a dezumanizării totale.

„Proprietatea morală a faptei pleacă de la mormântul din grădină. «E al tău, tu ține-l». Dacă ideea cu incendierea funcționa până la capăt, ca la gunoaie, nu era nevoie de groapă. Victima a fost considerată, de la început până la sfârșit, gunoi.”

De ce a fost nevoie de trei

Diaconu explică apoi dinamica grupului. Crima în trei nu diluează doar responsabilitatea, ci oferă validare reciprocă și curajul de a trece de la fantezie la act. Unul domină, altul dublează, al treilea șterge urmele – o singură conștiință fragmentată în mai multe roluri.

„Doi făptași pentru diluarea responsabilității. Tu ai făcut-o, ba tu ai făcut-o. Au acționat ca unul. Unul era dominant, celălalt era «geamăn». O singură conștiință a momentului.”

Contrar formulărilor vehiculate public, psihiatrul susține că fapta nu a fost cu adevărat premeditată. Ea a fost, mai degrabă, repetată la nivel imaginar până când a devenit posibilă. Panica și improvizația de după confirmă lipsa unui plan coerent.

„A fost îndelung fantasmată. Comportamentul post-faptă arată că n-a fost premeditat. Soluțiile sunt ad-hoc. Se instalează panica.”

În final, Diaconu ridică întrebarea incomodă a răspunderii penale și a pedepsei. Coborârea vârstei nu rezolvă tragedia, spune el, dacă societatea refuză să vadă dimensiunea terapeutică și responsabilitatea colectivă. Vocea victimei nu acuză doar agresorii, ci și mediul care i-a format.

„Vocea copilului din mormânt n-acuză doar pe cel ce-a mânuit toporul, pe cel ce-a folosit cuțitul. Îi acuză, în fapt, pe toți cei care-ar fi trebuit să știe mai bine și n-au știut, ar fi trebuit să facă mai bine dar n-au făcut.”