Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Una dintre marile diferențe dintre secolul trecut și acesta este că răul și-a schimbat stilul. Înainte, el venea teatral, cu cizme, cu discursuri urlate, cu gesturi ample, cu mulțimi hipnotizate în piețe. Avea ceva grotesc și grandios în același timp. Puteai să-l vezi, să-l urăști, să te temi de el. Astăzi însă, răul poartă ochelari subțiri, vorbește calm, aproape politicos, și apare la televiziuni cu grafice colorate în spate. Nu mai ridică vocea. Explică. Nu mai amenință. Argumentează. Nu mai vorbește despre destin, glorie sau sânge, ci despre sustenabilitate, optimizare, eficiență și tendințe. Și tocmai această blândețe tehnică îl face mai greu de înțeles și, poate, mai primejdios.
M-am gândit la asta recitind în minte ”Fizicienii”. Piesa lui Dürrenmatt aparține încă unei lumi tragice, în care savantul descoperă ceva atât de teribil încât încearcă să fugă de propria inteligență. Fizicienii lui sunt oameni sfâșiați între cunoaștere și conștiință. În spatele nebuniei lor există încă o dramă morală. Ei se tem de ceea ce au creat. Se ascund. Simulează delirul. Vor să împiedice catastrofa.
Nu mai e deloc așa, azi…
„România lipsește de la datorie în diplomația de la Bruxelles”, au declarat cinci diplomați și oficiali europeni pentru revista neomarxistă ”Politico”. Bucureștiul evită frecvent să se implice public în negocieri sensibile sau să își promoveze activ propriile interese în „bula” de la Bruxelles.
Pentru cine a trăit suficient și a văzut cum funcționează puterea, această constatare nu este o surpriză. O țară care și-a amanetat suveranitatea nu mai are, în sens profund, nevoie de politică externă. Politica externă presupune voință proprie, interese formulate clar și disponibilitatea de a spune „nu” atunci când aceste interese sunt amenințate. Dar ce rost are să negociezi, dacă deciziile esențiale sunt deja asumate în altă parte?
În asemenea condiții, diplomația devine un decor. Ambasadorii participă la recepții, miniștrii zâmbesc protocolar, comunicatele vorbesc despre „parteneriate” angajamente europene, partide pro-europene sau pro-occidentale” PNRR”, „solidaritate” și „aliniere”. În spatele acestei recuzite, marile opțiuni sunt discutate discret, în întâlniri fără martori, în birouri din Bonn, Viena sau în alte centre unde puterea economică și politică se exercită fără emfază. Premierii se întorc apoi acasă și nu prezintă niciodată concluziile. Semnează angajamente secrete. Ca și când România ar fi proprietatea lor. Nimic nu se mai dezbate în Parlament. Totul e secretizat iar românul e sărăcit și nu știe niciodată de ce…
Nu este vorba doar despre supunere politică, ci și despre o disciplinare economică atent orchestrată.
Programul SAFE și alte mecanisme similare sunt invocate ca dovezi ale unei integrări care presupune costuri și obligații asumate cu o obediență aproape reflexă. Se vorbește solemn despre securitate și modernizare, dar în realitate nota de plată este suportată de aceeași economie fragilă, în timp ce beneficiarii reali se află în altă parte.
În paralel, capitalul românesc este tratat ca o anomalie suspectă. Antreprenorul autohton este privit cu neîncredere, împovărat birocratic și fiscal, rareori susținut coerent. În schimb, marile companii multinaționale sunt întâmpinate cu facilități, excepții, subvenții și un respect pe care statul îl refuză propriilor cetățeni. Mesajul implicit este limpede: adevărata competență și legitimitate vin din exterior, iar rolul localnicilor este să consume, să muncească și să tacă.
Companiile strategice ale statului, construite de generații întregi, sunt privite nu ca instrumente ale independenței economice, ci ca active negociabile. Se discută periodic despre listări, privatizări și „optimizări”, într-un limbaj tehnocratic ce ascunde aceeași idee simplă: ceea ce mai aparține formal statului poate fi înstrăinat atunci când contextul o cere. Resursele, infrastructura, energia și sectoarele esențiale încetează să mai fie expresia unei suveranități și devin simple bunuri transferabile.
Totul se desfășoară sub vocabularul moralizator al modernizării.
Cine ridică obiecții este acuzat deputinism, populism sau nostalgie după comunism. Cine întreabă cui folosește această ordine economică și politică este privit ca un element periculos, perturbator. În realitate, întrebarea este legitimă: dacă România nu își mai apără activ interesele, dacă acceptă orice, fără negociere costuri și constrângeri, dacă își slăbește sistematic capitalul propriu și își înstrăinează activele strategice, în ce mai constă suveranitatea?
O țară poate continua să aibă drapel, imn și instituții, dar acestea pot deveni simple simboluri ceremoniale. Suveranitatea nu se măsoară în parade și discursuri, ci în capacitatea concretă de a decide, de a negocia și de a refuza atunci când interesul național o cere. În clipa în care această capacitate dispare, statul rămâne doar ca formă, iar fondul este administrat de alții.
Constatarea Politico este, în acest sens, mai gravă decât pare. Nu vorbește doar despre diplomați absenți din anumite negocieri, ci despre o țară care pare să fi internalizat propria marginalizare. România nu mai lipsește accidental de la masă. Ea riscă să fi acceptat, tacit, că locul ei este la margine, în anticameră, așteptând să i se comunice deciziile.
Iar o națiune care se obișnuiește să primească instrucțiuni în loc să își afirme interesele nu mai are nevoie de politică externă. Are doar nevoie de administratori docili, de traducători ai voinței altora și de comunicate redactate impecabil, în care dependența este prezentată drept responsabilitate, iar renunțarea la inițiativă drept dovadă de maturitate europeană.
Mă mir că niciun dramaturg nu a scris încă o piesă intitulată „Matematicienii”.
Nu matematicienii adevărați, cei care iubesc frumusețea abstractă a numerelor, melancolia infinitului sau geometria secretă a lumii, ci acea specie nouă de administratori ai realității care reduc existența umană la procente și ecuații. Ei sunt noii preoți ai epocii noastre. Nu poartă robe, ci sacouri sobre. Nu citesc din texte sacre, ci din sondaje. Nu mai interpretează stelele, ci graficele.
Îi văd aproape în fiecare seară la televizor, în studiourile acelea luminate rece, unde totul seamănă cu interiorul unei clinici private: mese lucioase, ecrane albastre, apă plată în pahare cilindrice, oameni care vorbesc fără să transpire. Unul explică senin câte spitale trebuie închise pentru echilibru bugetar. Altul demonstrează că sărăcia nu e chiar atât de gravă. Un al treilea vorbește despre sacrificiile necesare ale populației cu aceeași expresie cu care ar comenta vremea de mâine.
Și ceea ce mă neliniștește nu este cruzimea lor. Mulți nici măcar nu par cruzi.
Au adesea aerul unor oameni corecți, educați, civilizați. Drama este tocmai aceasta: că între ei și realitate s-a interpus complet abstracția. Omul concret a dispărut. Bătrânul care își numără monedele în fața farmaciei nu mai există; a devenit „segment vulnerabil”. Profesorul obosit care face naveta nu mai există; a devenit „resursă umană subfinanțată”. Orașul sufocat nu mai există; există doar „fluxuri de mobilitate urbană”. Totul este tradus într-o limbă rece, sterilă, unde suferința devine indicator, iar disperarea — statistică.
Uneori am impresia că lumea modernă nu mai este condusă nici de politicieni, nici de ideologi, ci de oameni incapabili să înțeleagă ceva ce nu poate fi măsurat. Pentru ei, frumusețea nu există decât dacă poate fi monetizată, liniștea nu contează dacă nu produce randament, iar demnitatea umană valorează exact atât cât încape într-un raport anual.
Acesta este adevăratul totalitarism nou: nu unul al urii, ci al calculului. Nu mai suntem obligați să iubim conducătorul.
Suntem doar introduși într-un model. Iar dacă modelul spune că anumite categorii trebuie sacrificate, ajustate, relocate sau reduse, totul se execută cu o liniște administrativă înfiorătoare. Nimeni nu mai urlă. Nimeni nu mai sparge uși în toiul nopții. Oamenii sunt evacuați din propriile vieți prin formulare, decizii tehnice și comunicate de presă.
Mă întreb uneori cum ar arăta piesa aceea nescrisă - „Matematicienii ”. Probabil nu ar mai avea loc într-un sanatoriu, ca la Dürrenmatt, ci într-un platou de televiziune fără ferestre, unde luminile nu se sting niciodată. Trei experți ar calcula acolo, zi și noapte, câtă singurătate poate suporta omul modern fără să explodeze, câte libertăți pot fi retrase fără scădere electorală și cât adevăr poate fi încă tolerat într-o societate dependentă de confort și divertisment.
Finalul ar fi mai sumbru decât la Dürrenmatt. În piesa lui exista încă frica. Fizicienii se temeau de consecințele cunoașterii lor. Matematicienii moderni nu se mai tem de nimic, fiindcă nu mai ating niciodată realitatea cu mâna. Între ei și lume există mereu un ecran, un studiu, o statistică, un algoritm. Iar când un om se prăbușește undeva, într-un sat uitat, într-un apartament rece, într-un spital murdar sau într-o redacție ruinată, el nu mai apare ca destin. Devine doar o eroare acceptabilă în marja modelului.
Aceasta este adevărata dramă a epocii noastre: că răul nu mai are chip monstruos. A devenit elegant, educat și matematic.
