Dumitru Dan. Sursa foto: TVR/Youtube
Din cuprinsul articolului
Povestea lui Dumitru Dan este una dintre acele aventuri care sfidează timpul și memoria colectivă. Acest geograf român a intrat în istorie ca unicul român care a făcut înconjurul Pământului pe jos. Timp de peste șapte ani, a străbătut cinci continente, a trecut prin 74 de țări, 30 de colonii și peste 1.500 de orașe. A rupt 497 de perechi de opinci și a stricat 28 de costume naționale. A plecat cu trei prieteni, dar s-a întors singur. A intrat în Cartea Recordurilor, însă relatările sale au stârnit controverse care pun sub semnul întrebării unde se termină realitatea și unde începe mitul.
Nașterea unui vis și începutul drumului lui Dumitru Dan
Într-o zi de vară din 1889, la Buhuși, se năștea Dumitru Dan, fiul unui cântăreț de biserică. Nu avea avere, dar avea curiozitate. Din copilărie, își petrecea orele visând la hărți și ținuturi necunoscute. Mai târziu, ca student la Paris, pasiunea pentru geografie i-a schimbat destinul. Acolo a aflat despre competiția organizată de Touring Club de France. Aceștia promiteau 100.000 de franci celui care va reuși să înconjoare lumea pe jos, cu resursele proprii.
„Am simțit atunci că e chemarea mea. Nu era doar un premiu, ci o dovadă că un român poate cuceri lumea fără arme, doar cu pașii săi”, avea să scrie mai târziu geograful în jurnalul său.
Nu s-a înscris singur în această aventură. Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu și Paul Pârvu, toți studenți la Paris, au fost interesați de concurs. Cu toții erau tineri educați, entuziaști, uniți de dorința de a vorbi lumii despre frumusețea României. Au învățat cântece și dansuri populare, și-au confecționat costume naționale și au promis să poarte opinci până la capătul lumii. Pregătirea lor a durat luni de zile. Într-un caiet păstrat de Dumitru Dan, acesta nota că nu merg în această aventură pentru ei, ci pentru țară.
Începutul unei mari aventuri
Cântecele și dansurile populare le-au învățat pentru a face spectacole și pentru a-și câștiga hrana. Însă nu era suficient pentru aventura care îi aștepta. Au învățat limbi străine, au studiat hărți și au exersat mersul pe distanțe mari. Erau conștienți și de riscurile pe care și le asumau: oboseala extremă, probleme logistice, condiții meteorologice dure.
Pe 1 aprilie 1910, în aplauzele unei mici mulțimi adunate la București, cei patru tineri au pornit la drum alături de un câine, Harap. Primul popas l-au făcut la Ploiești, apoi au urcat prin Valea Prahovei, iar după trei zile au ajuns la Brașov. În următoarele șapte luni, au străbătut Europa Centrală, trecând prin Viena, Praga, Dresda și Berlin, unde spectacolul lor folcloric a fost primit cu entuziasm. Au urmat Hamburg și Flensburg, apoi frontiera Danemarcei, unde Dumitru Dan și camarazii lui fost reținuți de autorități, suspectați de spionaj. După ce au reușit să-și demonstreze nevinovăția, au continuat prin Christiania (Oslo de astăzi), Stockholm și Helsinki.
Pe 29 iunie 1910, românii ajungeau în Sankt Petersburg, unde au rămas trei zile, impresionați de contrastele orașului. Au trecut apoi prin Novgorod și Tuel, iar după 12 zile și 700 de kilometri de mers, la sfârșitul lunii iulie, au intrat în Moscova. Acolo s-au aprovizionat și s-au pregătit pentru drumul greu spre Caucaz. Prima etapă a inclus orașele Tula, Orel, Kursk, Harkov, Rostov și Stavropol, iar la începutul lui octombrie 1910 au ajuns la Vladikavkaz, în actuala Osetie de Nord.
Dumitru Dan, Paul Pîrvu, Gheoghe Negreanu şi Alexandru Pascu. Sursa foto: claudiuconstantin.ro
Dumitru Dan și echipa sa refuză să meargă pe cămile
Au urmat peste 200 de kilometri prin Caucaz, până la Tbilisi, trecând prin pasuri de peste 5.000 de metri. Vremea era ploioasă și rece, iar vântul anunța iarna. De-a lungul Mării Caspice, au ajuns la Teheran, unde au susținut un spectacol și, după o noapte scurtă, au pornit mai departe spre Tigru, traversând partea de nord a actualului Iran. În Hamadan, un negustor local, Fawzi Ibrahim, i-a găzduit cu fast în palatul său. Au urmat Bagdadul, oraș care i-a impresionat prin istorie, și apoi Alepul.
De-a lungul Siriei, pe vechiul drum comercial, au însoțit o caravană până la poalele Munților Liban. Au refuzat să se urce pe cămile, spre uimirea localnicilor, care nu înțelegeau de ce preferau românii să meargă pe jos.
„Am încercat în fel și chip să le explicăm că vrem să ocolim pământul pe jos. Ei dădeau însă din cap și ne compătimeau, crezându-ne săraci sau nebuni”, nota în jurnal Dumitru Dan.
A urmat Damascul, unde au avut un succes neașteptat cu spectacolul lor. A urmat apoi Beirut, Haifa, Nazaret, Nablus și Ierusalim, unde au ajuns după 18 zile de drum prin deșert. Căldura și furtunile de nisip le-au pus la încercare rezistența. Apa era greu de găsit, proviziile erau pe sfârșite, iar șacalii îi țineau trezi.
Mecca nu le-a deschis porțile celor patru români
După ce au trecut prin Gaza, Dumitru Dan, Gheorghe Negreanu, Alexandru Pascu și Paul Pârvu au intrat în Egipt. Traversând Canalul Suez, pășeau pentru prima dată pe continentul african. Cairo i-a fermecat, dar drumul prin deșert a fost o încercare de foc. Pe lângă Nil, au mers cu prudență, ferindu-se de crocodili, și au trecut prin Sakkara, Teba și Memphis, printre piramide și mormintele faraonilor.
Au continuat spre Assuan, iar de acolo, cu un vas cu zbaturi, au ajuns la Wadi Halfa, apoi la Khartoum. De aici, au mers prin Jeddah, unde Alexandru Pascu a încercat, fără succes, să pătrundă la Mecca, dorință interzisă în acea perioadă europenilor.
„Pascu dorea să viziteze Mecca, întrucât cunoştea destul de bine câteva limbi orientale, dar ajunşi la Djidda (Jeddah), şi-a dat seama că nu era de ajuns să vorbeşti şi să ai port de pelerin (...). Puţini sunt acei europeni care au reuşit să ajungă acolo şi numai după minuţioase pregătiri, care au durat şi doi, trei ani, în care timp au trebuit să deprindă cele mai neînsemnate obiceiuri ale mahomedanilor, pentru a nu se da de gol”, scria Dumitru Dan în jurnalul său.
Dumitru Dan și Alexandru Pascu la un pas de moarte
Au fost dezamăgiți că nu au putut intra în Mecca, dar nu au renunțat la visul lor măreț. Cei patru au trecut prin Horteida, Moca, Aden, Berbera din Somalia și Addis Abeba, în Abisinia (azi Etiopia), unde au fost atacați de triburi ostile și au suferit de foame și boli.
După Mogadishu, Mombasa, Tanga, Dar es Salaam și Antananarivo (Madagascar), au traversat Oceanul Indian și au debarcat la Sydney, în Australia. Au făcut un tur până la Canberra, apoi prin New South Wales și Queensland, adunând peste 2.000 de kilometri pe continentul australian. Tot aici, Dumitru Dan și Alexandru Pascu au fost la un pas de moarte.
După ce au trecut de Melbourne, Sydney și Victoria, spre Brisbane, au încercat să-și facă adăpost într-o pădure deasă. Au căzut într-o groapă adâncă de cinci metri, iar în jurul lor au apărut câțiva membri ai tribului Banghii, care au aruncat peste ei snopi de iarbă aprinsă. Cei doi au fost asfixiați până la leșin și, când și-au revenit, s-au trezit legați de un copac. S-au salvat abia după ce băștinașii, încercând să le dea o băutură locală, s-au prăbușit unul câte unul. Au reușit să scape și să-și continue drumul.
Alexandru Pascu moare, după ce fumează opiu
Din Australia, au ajuns la Wellington (Noua Zeelandă), Port Moresby (Noua Guinee), apoi prin Java (Jakarta), Borneo (Kuching), Brunei, Manila (Filipine), Singapore și Ceylon (Sri Lanka), unde s-au îmbarcat la Colombo. Au ocolit nordul Indiei și au debarcat la Bombay pe 10 iulie 1911, potrivit însemnărilor din jurnalul lui Dumitru Dan.
La invitația unui bogat rajah, au rămas peste noapte la palat. A doua zi, când s-au întors de la cumpărături, Dumitru Dan, Gheorghe Negreanu și Paul Pîrvu l-au găsit pe Alexandru Pascu fără viață, tolănit între perne. Fumase opiu, la insistențele gazdei, fără să știe la ce riscuri se expune. Era 17 iulie 1911.
După moartea lui Pascu, cei trei rămași au traversat India, din Bombay spre Calcutta, timp de 62 de zile, apoi s-au îmbarcat spre Cape Town. Au urcat coasta vestică a Africii, prin Matadi, Libreville, Cotonou, Accra, Abidjan, Monrovia, Freetown și Dakar, și au poposit în Insulele Canare, la Santa Cruz de Tenerife.
Dumitru Dan este arestat, după ce mai pierde un camarad
La începutul lui 1912, Dumitru Dan, Gheorghe Negreanu și Paul Pîrvu s-au îmbarcat spre Rio de Janeiro, unde au ajuns după 24 de zile pe mare. Au traversat apoi America de Sud, din Asunción până în Panama, urcând spre San Francisco. Traversarea Pacificului, cu transatlanticul Rangoon, a durat 27 de zile, timp în care au mers 1.400 de kilometri pe puntea vasului.
Au debarcat la Yokohama, au susținut spectacole la Tokyo și Osaka, apoi au traversat Marea Chinei de Est, ajungând în Hong Kong și Canton (Guangzhou). Au străbătut estul Chinei până la Pekin, trecând peste Munții Nan-Ling, unde, pe o potecă alunecoasă, Gheorghe Negreanu s-a prăbușit în gol. Rănit grav la cap, a murit câteva zile mai târziu, la aproape 8.000 de kilometri de casă.
La Pekin, cei doi rămași, Dumitru Dan și Paul Pîrvu, au fost jefuiți în hotelul unui belgian. Dan a fost arestat pentru că a râs în timpul unei ceremonii și condamnat la moarte, fiind salvat în ultimul moment prin intervenția Consulatului francez. A fost totuși pedepsit public, expus în piață între butuci, spre batjocura mulțimii.
Ocolul Pământului pe jos. Harta cu traseul. Sursa foto: Mădălina Oprea (Muzeul Judeţean Buzău)
Românii, singurii rămași în cursă
După eliberare, cei doi s-au aprovizionat și au pornit spre Siberia, pregătindu-se pentru prima și ultima iarnă a călătoriei. În 1913–1914, au traversat peste 2.500 de kilometri prin zăpadă, la –37°C, de la Kamceatka până în Alaska. Au fost salvați din viscol de vasul Sekeveningen, rămas prins în gheață în Strâmtoarea Bering, iar după trei zile au atins Alaska.
Au urmat Juneau, Vancouver și San Francisco, apoi au ajuns la Tampico (Mexic), de unde s-au îmbarcat pentru Europa. Au acostat în Gibraltar și străbat Africa de Nord de la Tanger la Tunis. Dumitru Dan și Paul Pîrvu revin în Europa prin Sicilia şi Italia, traversează Elveţia, Franţa, Belgia și Olanda.
La Paris, românii află că sunt singurii rămași în cursă. Din cei 200 înscriși în concurs, jumătate abandonaseră şi se întorseseră în ţările lor, un sfert se stabiliseră în ţările prin care au trecuseră, siliţi de boli ori cedând în speranţa unor condiţii de trai mai bune ca acasă, iar de restul nu se mai ştia nimic. Vestea le-a dat puteri celor doi să meargă mai departe, așa că au ajuns în Amsterdam, de unde s-au îmbarcat spre Anglia, pe care au traversat-o de la Dover la Glasgow.
Dumitru Dan rămâne singur în cursă
Dumitru Dan și Paul Pîrvu s-au întors în America, îmbarcându-se pe Aquitania, la prima sa cursă. În cele zece zile pe Atlantic, au susținut spectacole și au mers zilnic 10–12 ore pe punte. Au debarcat la Quebec, în 1914, când Canada se mobiliza pentru război. În decembrie 1914, au fost primiți la Casa Albă, la Washington, după ce traversaseră Virginia, Kentucky, Tennessee, Alabama, Georgia și Florida, ajungând la peste 90.000 de kilometri parcurși.
În ianuarie 1915, la Kissimmee, Paul Pîrvu s-a îmbolnăvit grav din cauza reumatismului căpătat în Siberia. I s-a amputat un picior, așa că a fost nevoit să renunțe la cursă. Își convinge camaradul să continue ocolul Pământului, însă îl păstrează pe câinele Harap, care le-a fost alături în toată această perioadă.
Dumitru Dan, rămas singur, își continuă drumul prin Cuba, Haiti, Jamaica, Republica Dominicană, Puerto Rico și Antile, apoi a fost primit de președintele Venezuelei, la Caracas. A traversat Atlanticul spre Europa, a ajuns în Portugalia și Spania, unde regele Alfonso al XIII-lea i-a oferit o decorație de aur și un cec de 5.000 de pesete.
Războiul îl obligă să facă o pauză dar nu renunță
Din Marsilia, s-a îmbarcat spre Salonic, dar vaporul „Expresul de Irlanda” a fost torpilat de un submarin german. A scăpat cu viață și a fost arestat ulterior în Grecia, suspectat de spionaj, scăpând. A scăpat doar datorită intervenției ministrului român la Londra. Mai avea de parcurs 5.000 de kilometri, însă este nevoit să facă un popas neprevăzut.
Prin Bulgaria și Serbia, Dumitru Dan a ajuns acasă. Pe 29 martie 1916, cu doar două zile înainte de a se împlini exact șase ani de la plecare, a intrat în țară pe la Turnu Severin. România se pregătea de război, iar ultimii 4.000 de kilometri au fost amânați. Țara noastră se alătură Puterilor Centrale, ca 10 zile mai târziu să le declare acestora război.
În 1923, după încheierea războiului, deși valoarea premiului fusese serios diminuată de problemele economice ale vremii, Dumitru Dan parcurge kilometrii rămaşi. Pleacă din nou de la București și trece prin Belgrad, Priștina, Skopje, Tirana, Sarajevo, Zagreb, Torino, Milano și apoi merge spre Elveția. Pe 20 iulie 1923 ajunge la Paris și este declarat Campion mondial pentru înconjurul Pământului pe jos.
Bilanțul final: 74 de state, 30 de colonii, 6 traversări ale Ecuatorului, 497 perechi de opinci și 28 de costume naționale, potrivit Historia.
Neconcordanţe în relatările lui Dumitru Dan
Timp de decenii, numele lui Dumitru Dan a fost rostit cu admirație. În epoca interbelică, iar mai târziu în anii ’60 și ’70, românul care a făcut „înconjurul lumii pe jos” devenise o figură legendară. Apărea în reviste, era invitat la conferințe și, la vârsta senectuții, povestea cu o uimitoare claritate aventuri care păreau desprinse dintr-un roman de Jules Verne. Deși părea să își amintească totul perfect, variantele sale târzii din anii ’60–’70 nu coincid cu relatările mai vechi, apărute în presa americană şi internă în 1914.
Neconcordanțele încep odată cu expediția. În interviurile sale mai vechi, românul susținea că îşi începuse voiajul în 1912, nu în 1910, şi doar în Europa. Nu menționa nici de vreun concurs organizat de Touring Club de France cu tema „înconjurul lumii”. Versiunea târzie adaugă această competiţie, premiul de 100.000 de franci şi traversări spectaculoase prin Asia, Africa, America de Sud și Australia. Dar pentru multe dintre aceste etape nu s-au găsit probe documentare exterioare, care să ateste că Dan a trecut prin toate aceste continente.
Alte semne de întrebare sunt cu privire la distanţa reală parcursă de Dumitru Dan. Relatările din deceniile mai târzii indică peste 100.000 km, traversând 74 de ţări, 30 de colonii și tocind 497 perechi de opinci. Însă sursele timpurii pun în discuţie numărul de kilometri parcurși. Estimări independente indică mult mai puțini kilometri.
Dumitru Dan. Sursa foto: Adevărul
Nu există documente care să confirme fiecare țară parcursă
Discrepanțe apar și în ceea ce privește moartea colegilor de echipă. La drum au plecat patru români, însă la finalul traseului a ajuns doar unul singur. În versiunea mai veche, Dumitru Dan spunea că Paul Pîrvu nu a murit în Florida și nu și-a pierdut niciun picior în Alaska. Spunea că nu a participat la întreaga expediție. În declarațiile inițiale nu apare nimic despre câinele Harap și nici despre portul popular permanent.
În urma unor cercetări mai amănunțite, s-a descoperit că nu există documente externe independente care să confirme fiecare segment din traseul pretins. Nu sunt dovezi cu privire la treceri prin Australia, Noua Guinee, traversarea Atlanticului de patru ori sau traversarea Ecuatorului de şase ori. Toate aceste informații figurează în relatările tardive, dar lipsesc certificate sau articole de epocă care să confirme fiecare etapă.
Un alt semn de întrebare se ridică cu privire la atingerea unui record. În anul 1985, acesta a fost înscris în Cartea Recordurilor. A fost inclus în unele publicații, dar nu a fost verificat riguros la momentul înscrierii. Wikipedia notează că „recordul” lui Dumitru Dan ar fi fost „fabricat” parţial, având în vedere diferenţele între relatările din 1914 şi cele ulterioare.
De ce apar aceste discrepanțe cu privire la călătoria lui Dumitru Dan
Mai mulţi factori contribuie la elucidarea acestor neconcordanţe. În primul rând, memoria umană. După decenii, poate altera detaliile, exagerează sau adaugă culori pentru efect dramatic. Odată cu trecerea timpului, Dan depunea eforturi să păstreze interesul publicului şi să lase o moştenire eroică.
În al doilea rând, mediul politic şi cultural al României comuniste favoriza crearea unor legende naţionale. Imaginile cu românul care „a umblat lumea pe jos”, în costume populare, opinci și cu tricolor, se încadrau perfect. Astfel, povestea lui Dumitru Dan a fost amplificată în anii ’60–’70.
În al treilea rând, lipsa arhivelor complete sau a documentelor oficiale pentru unele trasee dificile. Verificarea riguroasă pentru Australia, insulele Pacificului sau coastele Africii este greu de efectuat. Când apar doar relatări orale, interviuri sau articole de presă care nu reproduc hărţi, pedometre certificat sau certificate de concurs, apare și îndoiala.
Sfârșitul și locul de veci al unui mare aventurier
Anii care au urmat marii sale călătorii au fost ani de liniște și reflecție. Dumitru Dan s-a retras în Buzău, orașul său natal, unde a trăit modest, lucrând ca geograf și profesor. Povestea sa, deși uitată o vreme, a revenit în atenție abia în anii ’60, când a început să fie invitat la conferințe și emisiuni pentru a rememora epopeea sa. Deși trecuseră decenii, vocea lui rămânea sigură, iar ochii îi străluceau de parcă ar fi retrăit fiecare pas.
În ultima parte a vieții sale, s-a confruntat cu mai multe problemele de sănătate. A rămas totuși lucid și pasionat de amintirile sale până în ultima clipă. A murit în 1978, la vârsta de 89 de ani, discret și fără fast, într-o Românie care părea că uitase cine fusese cu adevărat omul care mersese prin lume în opinci. Este înmormântat în cimitirul Dumbrava din Buzău.
Moartea sa a trecut aproape neobservată în presa vremii, dar în anii ce au urmat, numele său a fost readus în discuție de istorici, geografi și pasionați de aventură. Cu timpul, Dumitru Dan a devenit o figură de legendă a spiritului românesc. S-a transformat într-un exemplu de ambiție și curaj, chiar dacă unele detalii ale călătoriei sale au fost puse sub semnul întrebării.
Dumitru Dan nu este egal cu marii exploratori ai lumii
Pe o listă universală a marilor exploratori ai lumii, primele locuri sunt ocupate, fără îndoială, de nume precum Marco Polo, Fernando Magellan, Cristofor Columb sau Amerigo Vespucci. Acești oameni au fost susținuți de flote, hărți și sponsori regali. Prin comparație, Dumitru Dan nu a avut nici un stat în spate, nici echipamente, nici misiune științifică. Călătoria sa nu a fost una de descoperire geografică, ci un tur de rezistență. A fost mai degrabă o competiție sportivă dusă până la capăt doar prin voință, curaj și încăpățânare.
În rândul exploratorilor români, Dan își are locul binemeritat. De la Nicolae Milescu Spătarul și Dimitrie Cantemir, până la Dinicu Golescu, I. Codru Drăgușanu, Ioan Xantas, Samuel Fenișel, Gregoriu Ștefănescu, Iuliu Popper, Ilarie Mitrea sau Bazil Assan, fiecare a purtat România în lume prin știință, curiozitate și pasiune. Însă niciunul nu a purtat-o pe jos, în opinci, cu tricolorul pe piept și cu lumea drept hotar.
Prin natura călătoriei sale, solitară, nefinanțată, fără scop colonial sau științific, solitară, nefinanțată, fără scop colonial sau științific. Un om care a străbătutu planeta cu pasul, nu cu velele. În istoria marilor exploratori, el este vocea tăcută a celui care nu a cucerit teritorii, ci și-a cucerit limitele.
