Suntem obişnuiţi să percepem Shanghaiul prin prisma imaginilor cu impunătorii zgârie nori din centrul oraşului special sau raportându-ne la statisticile seci care spun că PIB-ul pe cap de locuitor sare de 18.000 de dolari anual. La numai 15 de km de centrul oraşului, o distanţă mică pentru un oraş care se întinde pe 6.340 de kilometri, oamenii cumpără un kilogram de peşte cu mai puţin de 2 euro, unul de legume cu 50 de cenţi şi un sac cu raci cu puţin peste 7 euro.

Am ajuns în Shanghai în dimineaţa unei zile de vineri. Maşina care trebuie să îmi facă transferul la hotel ajunge abia după o oră, timp în care am timp să urmăresc un caz clar de exemplificare a unui dicton pe care l-am îndrăgit foarte mult şi noi românii: „timpul trece, leafa merge”. În faţa aeroportului, peste şoseaua pe patru benzi care trece prin faţa lui, stă drepţi lângă un pilon de beton un chinez. Iniţial am crezut că este îmbrăcat într-un costum tip tunică şi că este vreun ofiţer de securitate plantat pe acolo să nu mişte cineva în front. După vreo 15 minute, la vreo 100 de metri de el, parchează o maşină de poliţie şi omul începe să se mişte. Abia atunci realizez că este îmbrăcat în haine de muncitor. Şi începe efectiv să şteargă nişte pietre dintrun strat decorativ. Face asta timp de vreo 10 minute, cât maşina de poliţie stă în zonă. După plecarea maşinii omul se sprijină de pilonul de beton şi continuă să privească în gol. Probabil nu există şomaj în China. 

Copilul şocat de faţa unui european

Sunt cazat în cartierul Pudong, cel mai nou al oraşului, pe o stradă aflată la numai 15 kilometri de spectaculosul centru al oraşului Shanghai. Imediat ce am ieşit din hotel pentru a da o tură prin cartier, îmi atrage atenţia expresia unei fetiţe: se uită la mine de zici că a văzut pe bau-bau. Mă studiez să văd dacă nu am ceva pe haine sau pe faţă, dar totul pare în regulă. Realizez că mai degrabă mă studiază, faţa mea de european fiind ceva unic în zonă. Încep să râd, se relaxează şi începe să râdă şi ea. Asta nu o opreşte ca pe măsură ce se îndepărtează să se întoarcă din când în când să se uite la mine.

Micile afaceri creează imaginea unui bâlci

Străzile şi parcurile din cartier sunt curate şi bine întreţinute, dar casele oamenilor formează un amalgam de restaurante, grătare puse direct pe trotuar, service-uri de motoscutere la care se lucreză direct în stradă, magazine cu lucruri aruncate unele peste altele aparent fără nicio logică şi baruri în care se bea bere la litru îmi creează imaginea unui bâlci românesc. Lipsesc însă zâmbetele, atât de normale pentru noi, românii, şi totuşi atât de străine pentru chinezii de rând.

O stradă plină de pionieri

Ajung totuşi într-un loc în care oameni sunt gălăgioşi şi râd. Câteva zeci de persoane cu tot atâtea scutere sunt strânse în faţa unei clădiri roz de trei etaje cu o curte foarte curată şi cu un teren de fotbal atât de bine întreţinut că poţi juca biliard pe el. Sunt în faţa unei şcoli şi când se deschid porţile, la finalul orelor de curs, strada se umple cu pionieri care fug fiecare către părinţii şi bunicii lor. Este vineri după amiază într-un cartier din Shanghai şi toate aceste familii se îndreaptă spre o piaţă din apropiere pentru a-şi face provizii pentru weekend.

Deși străzile și parcurile sunt foarte curate, condițiile în care se face comerț sunt mai degrabă insalubre FOTO: SORIN ANDREIANA

​

Oraş bogat, oameni săraci

Piaţa pare ruptă dintr-o altă dimensiune, în comparaţie cu parcul de peste drum sau cu şcoala din apropiere. Pur şi simplu curăţenia nu este punctul ei forte. În afară de a fi centrul financiar al Chinei, Shanghai-ul este şi un mare port şi o zonă în care se pescuieşte dintotdeauna, aşa că peştele este din belşug. În piaţa în care am mers eu peştele este ţinut în cutii de plastic puse direct pe podea, în căzi de plastic sau direct pe tejghea. Oamenii şi-i aleg şi sunt tranşaţi în faţa lor. La cei mai mari tranşarea înseamnă pur şi simplu secţionarea lor, cât încă sunt în viaţă, cu un satâr. Preţurile nu par a fi pentru un oraş de 18.000 de dolari PIB pe cap de locuitor, ci pentru un târg din România. Chinezii dau în această piaţă între 14 şi 37 de yuani (adică undeva între 2 şi 5 euro) pe un kilogram de peşte, în funcţie de specie. Pentru legume scot din buzunar între 50 de eurocenţi şi 2 euro kilogramul, iar legătura de verdeaţă o iei cu echivalentul a 10 eurocenţi. La ieşire fiecare familie se opreşte negreşit să îşi cumpere ceva de mâncare de la cei care gătesc direct pe stradă, după care scuterele se pun în mişcare către case. Văzut prin prisma cartierului Pudong îmi este greu să mai percep că mă aflu la numai 15 kilomtrei de zgârie norii impunători din centrul oraşului sau de imaginea de lux pe care o aveam despre cea mai bogată aşezare a Chinei. Ajuns în faţa televizorului de la hotel am o senzaţie de întoarcere în timp: pe toate posturile se difuzează imagini cu preşedintele ţării şi cu conducerea partidului unic. Este perioada în care se desfăşoară congresului Partidului Comunist Chinez, organismul care conduce o ţară, care are tendinţa să ne impresioneze, dar în care puterea de cumpărare a oamenilor de rând pare a fi mult sub cea a celor mai sărace zone din Europa.