Nu prea știm ce făcea Nicolae Ceaușescu de Sfintele Sărbători de Paști. Nici Elena Ceaușescu. Pentru că în vremurile acelea, cel puțin în anii anii ’80, principalele ziare ale momentului – Scânteia (actualul Adevărul), România Liberă, Informația (Libertatea, după Revoluție) –  sau în cele două ore de program TV, nimeni nu publica reportaje sau nu făcea breaking-news-uri. Bănuim că soții Ceaușescu ciocneau ouă de Paști, mâncau cozonac, cel simplu cu stafide îi plăcea lui Nicolae, dar în mod sigur nu se duceau la biserică. Repet, totul se bazează pe speculații, fiind parte a mitologiei care a apărut în ultimii ani.

După 1989, a devenit mult mai simplu. Ion Iliescu, primul președinte ales al României post-comuniste, era ateu. Adică avea o relație distantă cu Dumnezeu, nu sărbătorea Paștele la biserică, mai mergea la un parastas pentru comemorarea celor morți în Decembrie, așa că nici el nu era un subiect pentru ziariști. Stătea acasă și atât. Nu știm dacă ciocnea ouă roșii cu Nina Iliescu, dacă aștepta până după slujba de la miezul nopții ca să mănânce friptură de miel, nu-mi aduc aminte să fi plecat la Muntele Athos vreodată. Ce să scrii? Ce talk-show să faci?

Emil Constantinescu, ales în 1996 pe un val de optimism similar cu cel al lui Klaus Iohannis, a fost primul președinte al României care și-a asumat credința creștină. Metafora Călugărului Vasile a impresionat pe mulți români în acele alegeri și a dat tonul participării celui mai înalt demnitar român la slujbele de Paști. La fel s-a întâmplat și cu Traian Băsescu. În primii ani de mandat erau celebre băile sale de mulțime din Ardeal sau Bucovina din noaptea de Înviere. Experimentam un alt fel de a face politică.

Deși pare că toți președinții României aveau o abordare diferită în relația cu Dumnezeu, găsim însă și un punct comun: niciunul nu și-a făcut concediul în străinătate! Cel puțin nu s-a anunțat public acest lucru. Ceaușescu, Iliescu, Constantinescu și Băsescu au petrecut în spațiul carpato-danubiano-pontic toate momentele de relaxare, concedii, sărbători legale sau religioase. 

Parțial, cam toți premierii din vremea lor, le-au urmat exemplul. Spun parțial pentru că s-ar putea să-mi mai fi scăpat vreun scurt concediu sau weekend prelungit. Dar din ce îmi aduc aminte, mă bazez doar pe memoria mea de gazetar, Petre Roman, Theodor Stolojan, Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile, Mugur Isărescu,  Adrian Năstase, Emil Boc și Mihai Răzvan Ungureanu au petrecut în interiorul României.

Numai că și aici am ajuns la un punct de cotitură: Klaus Iohannis și Victor Ponta pleacă (numai) în străinătate. Le place să-și petreacă concediul în alte părți decât în preajma Patriarhului Daniel sau a munților Carpați. De Paști, Iohannis a dat o fugă până în insulele Madeira, la cald, Ponta a sărit peste Ocean, fix la New York. Despre amândoi am aflat din surse paralele: președintele României a fost dat de gol de un ziar portughez, iar premierul de o poză “furată” de un pasager, care în mod sigur nu l-a votat. Nu ne-au spus ei, ne-au spus alții! Ceea ce a declanșat reacții vehemente.

Trecând peste opacitatea instituțiilor atunci când vine vorba de vacanțele demnitarilor aș vrea să recunoaștem cu toții că a venit momentul să renunțăm la tipul acesta de pudibonderie. Românii călătoresc mult. Este singura libertate reală câștigată după 1989 de care se poate bucura oricine. Fiecare o face după plăceri și posibilități. Din datele pe care le-am văzut, în jur de 20 la sută dintre români și-au petrecut un concediu în afara României în ultimii 10 ani. Cred că cifrele sunt mult mai mari, dacă luăm în calcul și românii stabiliți în străinătate. Deci nu poate fi vorba de un exces al unui demnitar atunci când decide să plece în concediu în străinătate. Poate că destinația – insulă de lux (cazul lui Klaus Iohannis) sau modalitatea – bilete de avion la business (cazul lui Ponta) pot pune câteva semne de întrebare. Cum ar fi, cam cât a costat, dacă au plecat cu gărzi de corp, cine i-a însoțit, șamd. Acestea sunt întrebări legitime, care au legătură cu interesul general, dar în nici un caz nu cred că mai putem pune întrebarea: De ce au plecat din România? Nu mai avem nevoie să ne raportăm la un asemenea model de politician, dacă vrem să trecem într-o altă etapă.  

De fapt, este și acesta un moment de cotitură în politica românească. Mai renunțăm la un mit.