Sursa foto: arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Într-o seară, am primit câteva mesaje pe WhatsApp de la un prieten mai tânăr decât mine. Îl cunosc de aproape treizeci de ani. Pe atunci era student, unul dintre acei tineri străluciți care îți dădeau impresia că istoria, după atâtea improvizații și imposturi, va încăpea în sfârșit pe mâini competente.
Citea cu entuziasm pe Tocqueville și vorbea despre libertate cu o seriozitate aproape solemnă. În el vedeam, într-un fel, imaginea a ceea ce generația mea sperase să producă: oameni educați, inteligenți, capabili să înțeleagă mecanismele lumii libere și să le folosească pentru a construi o societate normală.
Între timp, a devenit o figură importantă a politicii. A ocupat chiar un post important în arhitectura statului și a făcut lucruri bune, cu un curaj pe care puțini l-ar fi avut. Sunt sigur că destinul lui politic va continua, fiindcă merită din plin…A intrat acolo unde noi, cei din redacții și cafenele, credeam cândva că se decide destinul țării. Tocmai de aceea, cuvintele lui au avut asupra mea un efect neașteptat. Nu erau triumfale.
Nu vorbeau despre victorii, despre influență sau despre putere. În spatele lor am simțit mai degrabă o oboseală și o dezamăgire greu de ascuns. După trei decenii, privea în urmă cu o anumită mânie, nu împotriva altora, ci împotriva acelei iluzii în care crezuse și el. Mi-am dat seama atunci că revelația cea mai dureroasă nu este aceea că am fost împiedicați de forțe exterioare, ci că noi înșine, „expirații” formați în comunism, nu eram pregătiți să ne administrăm propria libertate. O simțeam latent în noi, ca pe o posibilitate reală, ca pe o energie reținută ani la rând.
Eram convinși că, odată eliberată, va produce aproape spontan o lume mai bună. Dar libertatea nu funcționează ca un instinct care se activează automat. Ea cere disciplină interioară, răspundere, răbdare și o anumită maturitate morală.
Poate că generația mea a confundat dorința de libertate cu capacitatea de a trăi liber. Am crezut că simpla dispariție a constrângerii va produce, de la sine, oameni autonomi și instituții solide. În realitate, am descoperit că reflexele dependenței și ale delegării responsabilității erau mult mai adânci decât bănuiam.
Iar faptul că această constatare mi-a fost confirmată tocmai de cineva care, la un moment dat, întruchipa speranța noastră cea mai coerentă, m-a tulburat mai mult decât orice analiză politică. Dacă și el, care a pornit cu Tocqueville în mână și a ajuns în miezul puterii, privește în urmă cu sentimentul că a fost, într-un fel, învins, atunci poate că înfrângerea noastră este mai subtilă și mai profundă decât ne-am imaginat.
Nu este doar înfrângerea unor proiecte politice. Este înfrângerea unei generații care a simțit libertatea în sine, dar nu a reușit pe deplin să o transforme într-o practică durabilă a vieții publice.
Pentru câteva clipe, am avut sentimentul ciudat că acele mesaje nu veneau de la un om mai tânăr, ci de la o versiune întârziată a propriilor noastre speranțe. Ca și cum viitorul, după ce și-a consumat elanul, s-ar fi întors să ne spună, cu o sinceritate fără menajamente, că nici el nu a reușit să câștige partida.
Am fost pus în situația de a-i da dreptate mai tînărului meu prieten: oamenii nu își aleg, de fapt, liderii politici, ci își caută depozitarii propriilor neputințe. Îmi e extrem de limpede că puțini sunt cei care votează sau susțin un om concret. Cei mai mulți mută într-un personaj public toate lucrurile pe care nu au reușit să le rezolve singuri: cariere ratate, ambiții neîmplinite, umilințe vechi, frustrări cotidiene, sentimentul difuz că viața le-a rămas datoare.
În loc să privească, cu luciditate, partea de responsabilitate care le aparține, este mai comod să construiască un mecanism exterior al vinovăției. Eșecul nu mai vine din propriile limite, din ezitări sau din decizii greșite, ci din ”statul paralel”, din ”servicii”, din partide, din corupție, vînzarea propriei țări, din forțe obscure care lucrează împotriva lor. Așa se naște nevoia unui personaj providențial, pe care îl numesc, și eu, în sinea mea, așa cum îl numea în comentariul său prietenul despre care vorbeam, ”Rezolvatorul”.
Acest Rezolvator nu este un simplu om politic. El devine recipientul în care fiecare își varsă speranțele, resentimentele și neputințele. I se atribuie puteri aproape supranaturale. Trebuie să repare în câteva luni ceea ce viața nu a reușit să repare în zeci de ani. Trebuie să răzbune umilințele, să pedepsească dușmanii, să restabilească ordinea morală și să ofere, în sfârșit, recunoașterea mult așteptată.
Dar această construcție este imposibilă. Matematic, nici un om real nu poate satisface cerințele unei imaginații colective care cere miracole. În clipa în care personajul investit cu asemenea așteptări se dovedește muritor, limitat, contradictoriu, este demolat cu aceeași pasiune cu care fusese adorat. Și, imediat, începe căutarea altuia.
Pentru cei care au trăit comunismul, mecanismul acesta are rădăcini mai adânci decât simpla emoție politică. Libertatea nu a fost pentru toți un dar, ci adesea o formă de neliniște. Comunismul era o lume sufocantă și absurdă, dar avea un avantaj pervers: scutea individul de răspunderea deplină asupra propriei vieți. Statul hotăra aproape totul. Dacă viața era mediocră, vinovatul era clar și exterior.
După 1989, mulți s-au trezit singuri în fața propriilor decizii. Puteau reuși, dar puteau și eșua din motive care nu mai puteau fi atribuite exclusiv sistemului. Pentru unii, aceasta a fost o povară psihologică greu de suportat. Libertatea i-a obligat să admită că propriile neîmpliniri țin și de limite personale, de frici, de indecizii, de comoditate. E mai ușor să crezi că ai fost împiedicat de forțe nevăzute decât să accepți că, în anumite privințe, viața ta a rămas neterminată și din cauza ta.
De aceea, o parte dintre cei formați în comunism continuă, fără să își dea seama, să caute aceeași figură tutelară. Nu iubesc neapărat autoritarismul, ci caută protecție. Nu votează un administrator, ci un părinte simbolic căruia îi pot încredința, din nou, povara propriei existențe. Ei nu vor doar un conducător, ci pe cineva care să le spună că lumea are un sens și că, în cele din urmă, totul se va aranja.
Pentru cei născuți după 1990, resorturile par diferite. La ei, nevoia de validare socială pare mai puternică decât dependența de autoritate. Susținerea unui personaj politic devine o formă de apartenență la o bulă care se consideră superioară moral. Aderarea la o cauză este, uneori, mai puțin un act de convingere și mai mult o insignă care spune: fac parte dintre oamenii de calitate.
În fond, oamenii nu caută un președinte, un premier sau un partid. Caută pe cineva care să le trăiască viața în locul lor, să le justifice eșecurile și să le împlinească speranțele. Cum acest lucru este imposibil, istoria continuă să producă, la intervale regulate, noi idoli și noi dezamăgiri. Iar noi, privind spectacolul, ne mirăm de fiecare dată că omul real nu coincide niciodată cu personajul imaginar pe care l-am construit din propriile noastre lipsuri.
De ce investesc oamenii atât de mult într-un personaj politic, de parcă de el ar depinde nu doar mersul unei țări, ci însăși reparația propriei lor vieți?
După 1989, am crezut că vom putea, în sfârșit, să ne luăm destinul în propriile mâini. Acum mi se pare că aceasta a fost una dintre cele mai mari iluzii ale generației noastre. Nu era, de fapt, un moment bun. Era un moment tulbure și adesea brutal. În timp ce noi, prin redacții și cafenele, discutam cu exaltare despre libertate, despre presă independentă și despre democrație, liniile doi și trei ale vechiului partid se instalau la conducere, mimând pluralismul și alegerile libere. Ni s-a oferit senzația libertății, dar nu și controlul real asupra destinului acestei țări.
Noi eram naivi. Credeam că istoria se rescrie sub ochii noștri și că, prin simplul fapt că putem vorbi, scrie și vota, devenim stăpânii propriei biografii și ai propriei țări. În realitate, mecanismele profunde ale puterii rămăseseră, în mare măsură, intacte. Decorul se schimbase, limbajul devenise occidental, dar multe dintre reflexe și rețele continuau să funcționeze în tăcere.
Mai târziu, ștafeta a fost preluată de urmașii acelorași structuri, mai bine îmbrăcați, mai siguri pe ei, vorbind fluent limbajul noilor ideologii europene și alipindu-se curentelor care dominau continentul. Formele s-au rafinat, vocabularul s-a modernizat, dar sentimentul meu a rămas același: nu am avut niciodată, cu adevărat, controlul asupra destinului acestei țări.
Tocmai de aceea, pentru mulți dintre noi, nevoia ”Rezolvatorului” a rămas atât de puternică. Dacă realitatea te convinge că marile mecanisme sunt inaccesibile, apare tentația de a crede că există totuși un om providențial care poate sparge zidul și poate face, în sfârșit, ceea ce tu nu ai putut. Cea mai dureroasă lecție a acestor decenii este aceasta: nu doar că libertatea este greu de purtat, ci faptul că uneori ea se oferă mai întâi ca aparență. Iar omul, prins între dependența veche și iluzia nouă, continuă să caute figuri providențiale cărora să le încredințeze speranțele și resentimentele sale.
Nu am fost niciodată cu adevărat stăpânii destinului acestei țări, iar marea noastră eroare a fost să credem, pentru o vreme, că simpla schimbare a decorului înseamnă și schimbarea mecanismului din culise.
Și mai e o lecție. Cea a amintirii…
Eu, din cauza mediocrității mele, am făcut mereu confuzia dintre prietenie și proximitate. Am crezut că oamenii cu care îmi beau cafeaua ani întregi, cei cu care traversam nopți de redacție, scandaluri, beții, umilințe profesionale și exaltări mărunte, vor rămâne cumva fixați în viața mea, ca piesele grele dintr-un mobilier vechi. Dar n-a fost așa. Aproape niciodată nu este. Astăzi cred că majoritatea oamenilor care ne însoțesc o vreme nu sunt „ai noștri”, ci doar contemporanii unei anumite versiuni a noastră. Iar când versiunea aceea moare, dispare și legătura.
Nota aia de facebook a lui Victor Ciutacu, despre "retragerea" lui Razvan Dumitrescu e plina de miez. Nu asistăm doar la o schimbare de personal. Nu este vorba despre pensionări, restructurări sau despre eterna poveste a tinerilor care îi înlocuiesc pe cei bătrâni. Asta s-a întâmplat dintotdeauna. Ceea ce se petrece acum pare altceva.
Generația noastră a fost crescută într-o lume cu reguli, chiar dacă regulile erau adesea nedrepte. Învățai o meserie de la cineva. Exista un meșteșug. Exista o ierarhie a competenței. Nu puteai deveni reporter fără să alergi ani de zile după informații, fără să cunoști oameni, fără să îți faci surse. Nu puteai deveni profesor fără să fi citit. Nu puteai deveni comentator fără să fi trăit ceva.
Astăzi, impresia mea este că toate acestea au devenit secundare. Ceea ce contează nu mai este cât știi, ci cât de repede poți fi așezat într-un loc și cât de ușor poți fi mutat dintr-un loc în altul. Nu mai este nevoie de oameni formați îndelung. Sunt preferați oamenii modelabili. De aceea îi vedem pe mulți dintre cei vechi dispărând discret din peisaj. Nu pentru că ar fi devenit inutili. Uneori tocmai contrariul. Pentru că sunt prea greu de mutat de pe o poziție pe alta, prea încărcați de experiențe, de relații, de amintiri și de reflexe profesionale. Au prea multe comparații în minte și prea multe întrebări pe limbă.
În locul lor apar oameni care nu sunt neapărat mai buni și nici măcar mai ieftini în sensul economic al cuvântului. Sunt doar mai comozi pentru mecanism. Mai disponibili. Mai dornici de afirmare. Mai puțin înclinați să întrebe de ce. Și poate că aici este adevărata dramă. Nu faptul că sunt înlocuiți oamenii. Asta este legea firii. Ci faptul că începe să fie înlocuit însăși ideea de experiență. Ca și cum o societate ar ajunge să considere că memoria este un defect, iar docilitatea o virtute.
Uneori mă întreb dacă nu acesta este semnul unei epoci care îmbătrânește prost: momentul în care nu mai caută oameni care să știe, ci oameni care să execute. Momentul în care competența începe să incomodeze mai mult decât mediocritatea. Iar atunci când se întâmplă asta, problema nu mai este a celor înlocuiți. Problema devine a întregii lumi care îi înlocuiește.
În redacțiile prin care am trecut se formau tabere cu viteza și violența cu care se formează crustele pe o rană. Uneori în jurul unui om influent, alteori în jurul unei frustrări comune, al unei urâciuni împărtășite sau pur și simplu al instinctului de haită. La început mi se părea fraternitate. Mai târziu am înțeles că multe dintre acele apropieri aveau ceva defensiv și animalic. Oamenii se adunau unii lângă alții ca să suporte mai ușor frica de inutilitate. Nimic nu sperie mai tare în presă decât sentimentul că ai putea lipsi fără ca lumea să observe.
De aceea solidaritățile din gazetărie sunt atât de fragile. Ele durează cât durează dușmanul comun, cât durează șeful detestat, cât durează precaritatea sau iluzia că „noi” reprezentăm ceva superior altora. După aceea, fiecare începe să urce singur, să se repoziționeze, să-și cosmetizeze trecutul. Cei care ieri îți vorbeau despre libertate și demnitate ajung să explice obedient „contextul politic”. Cei care păreau incapabili să lege două idei devin profesori de comunicare și morală publică. Iar tu rămâi uneori cu amintirea unui om care râdea prea tare într-o bucătărie de redacție și pe care acum îl vezi la televizor vorbind grav despre destinul societății.
Mă întreb adesea dacă prieteniile adevărate nu sunt, de fapt, foarte rare tocmai pentru că oamenii se iubesc mai ales în interiorul unei epoci comune. Când epoca trece, se stinge și afecțiunea. Rămâne doar o politețe melancolică, uneori nici aceea. Te întâlnești după zece-cincisprezece ani cu cineva cu care credeai că ai împărțit o parte esențială din viață și constați că între voi nu mai există aproape nimic în afară de inventarul unor întâmplări moarte. Două umbre care își amintesc vag aceeași lumină.
Poate că și iubirile funcționează la fel. Nu am iubit întotdeauna femeile în sine, ci felul în care mă vedeam reflectat în ele într-o anumită perioadă a vieții mele. Unele au fost complice ale tinereții mele ridicole și exaltate, altele ale oboselii, ale vanității târzii, ale fricii de viitor, ale singurătății de după miezul nopții. Uneori mă gândesc că nu sunt nici ele persoane întregi, ci continente afective dispărute. Miros de fum într-o cameră de hotel. O gleznă luminată de neon într-o bucătărie. Sunetul unei linguri într-o ceașcă de cafea la cinci dimineața. O tăcere lungă într-o mașină parcată iarna. Mișcarea dulce a unor sâni sub decolteul unei rochii verzi, de in…
De aceea memoria le păstrează atât de dureros: pentru că nu mai pot fi recuperate ca realitate, ci doar ca atmosferă.
Moartea începe, cred, cu dispariția discretă a acestor echipe temporare din jurul nostru. Nu moartea biologică, ci alta, mai lentă, care n-are legătură cu vârsta. Într-o zi observi că nu mai ai pe cine suna spontan. Nu mai merită s-o faci. Că oamenii care îți știau reflexele, ironiile, tăcerile au dispărut în propriile lor vieți, în boli, în familii, în cariere sau în morminte. Și atunci înțelegi că existența nu este alcătuită din mari tragedii continue, ci din retragerea succesivă a martorilor tăi.
Poate de aceea scriu. Ca să mai păstrez lângă mine, măcar textual, această echipă destrămată de vii și de morți. Ca să nu dispar complet odată cu cei care m-au cunoscut într-o anumită lumină. Fiindcă uneori am impresia că omul nu moare atunci când îi cedează trupul, ci atunci când nu mai există nimeni care să-și amintească exact cum râdea, cum tăcea sau cum își aprindea țigara într-o zi banală de primăvară, la o terasă.…
Recomandările noastre
