Locul din munții României unde au fost ascunse peste 120 de tone de aur

Mănăstirea Tismana. Sursa foto: Wikipedia

La 36 de kilometri de oraşul Târgu-Jiu, în oraşul Tismana din judeţul Gorj, la poalele munţilor Vâlcan şi Godeanu, pe dealul Stârminei, se află Mănăstirea Tismana, cel mai vechi lăcaş monahal din Ţara Românească, care a avut un rol important în păstrarea credinţei ortodoxe timp de peste 600 de ani. Aşezământul este una dintre cele mai importante vetre ale culturii vechi româneşti şi păstrează numeroase valori ale trecutului şi mărturii ale unor realizări umane şi fapte istorice, potrivit rador.ro.

De unde provine numele Mănăstirii Tismana

Potrivit tradiţiei, cuviosul Nicodim ar fi ales locul mănăstirii pe un platou unde se afla un copac mare de tisă. El l-a tăiat şi a folosit lemnul pentru ridicarea primei biserici, iar trunchiul retezat a devenit prima masă a altarului. Mănăstirea îşi trage numele de la acest arbore de tis, care împădurea zona.

Biserica actuală a mănăstirii a fost zidită de Radu Vodă, tatăl lui Mircea cel Bătrân, la sfârşitul secolului al XIV-lea, în perioada 1377–1378. Construcţia începută de Radu Negru Basarab a rămas neterminată până la sfârşitul domniei sale. Un hrisov emis de Dan I, datat 1385, arată că acesta a finalizat mănăstirea.

Radu I Basarab a înzestrat Mănăstirea Tismana cu sate, moşii, case, vămi, odoare şi veşminte liturgice şi a întărit daniile făcute Vodiţei de fratele său Vladislav. Cuviosul Nicodim a primit sprijin şi de la cneazul Lazăr, care a dăruit mănăstirii zece sate din Serbia. Ultimul hrisov care îl menţionează în timpul vieţii datează din 23 noiembrie 1406 şi este semnat de voievodul Mircea, care îi acorda un ucaz „părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”.

Sfântul Nicodim a început reorganizarea vieţii monahale din Muntenia, Moldova şi Transilvania

Mircea cel Mare (1386–1394 şi 1397–1418) a confirmat darurile oferite mănăstirii de mama sa, Calinichia, şi a acordat aşezământului o parte importantă din veniturile minelor de aur şi aramă ale ţării.

Pe data de 26 decembrie 1406 s-a născut cuviosul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, descris ca „bărbat literat, orator şi cu viaţa sfântă”. De la Tismana, Sfântul Nicodim a început, împreună cu ucenicii săi, reorganizarea vieţii monahale din Muntenia, Moldova şi Transilvania, unde au fost întemeiate numeroase centre de viaţă duhovnicească şi culturală.

În a doua jumătate a secolului al XV-lea, Valahia a trecut prin numeroase jafuri comise de otomani şi unguri. Situaţia este menţionată şi de Vlad Călugărul, care, în anul 1491, vorbea despre dezastrul abătut asupra românilor: „iar ce-au luat turcii şi ungurii … domnia mea nu am ce face”.

În anii următori, Radu cel Frumos (1462–1475), fratele lui Vlad Călugărul, a încercat să refacă starea Mănăstirii Tismana şi a hotarelor sale, după ce aşezământul fusese jefuit, iar satele din jur fuseseră cotropite.

Neagoe Basarab a inițiat anumite lucrări de restaurare la Mănăstirea Tismana

Începând cu anul 1475, ultimul an al domniei lui Radu cel Frumos, şi până în 1488, posibil chiar până în 1491, mai multe mănăstiri de zid au fost parţial distruse. Au fost afectate în special porţile, zidurile incintelor şi uşile bisericii. Un document emis în anul 1493 de Vlad Vodă Călugărul menţionează existenţa „Cetăţii Tismanei”, fără alte precizări.

Cronicile arată că unele lucrări de restaurare la Tismana au fost iniţiate de Sfântul Neagoe Basarab (1512–1521). Cărturarul grec Gavriil Protul, autorul uneia dintre cele mai importante cronici ale perioadei, nu precizează exact ce lucrări au realizat voievodul şi doamna sa Despina. Cercetătorii consideră însă că reparaţiile au vizat clădirile anexe, biserica spitalului mănăstiresc, fortificaţiile de centură şi refacerea catapetesmei de la biserica mare, care fusese arsă.

Biserica închinată Adormirii Maicii Domnului a fost zugrăvită policrom în anul 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, de pictorul Dobromir din Târgovişte, cu sprijinul financiar al marelui vornic Nedelcu Bălăceanu.

Începând cu anul 1605, cronicile menţionează existenţa armelor la Tismana. Documente din anii 1600, 1614, 1784 şi 1793 arată că unele sate primeau scutiri de dări, în schimbul obligaţiei de a „păzi plaiul”, adică hotarele spre Transilvania, şi de a apăra mănăstirea de tâlhari. În acest context, mănăstirea a servit drept cetate de apărare, mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.

Tismana, un punct important pentru olteni în anul 1716

În anul 1716, Tismana a fost un punct important pentru olteni, care, sub conducerea serdarului Barbu Brăiloiu şi a căpitanului Rosseti, au reuşit să alunge otomanii şi tătarii până la Olt. Ulterior, mănăstirea a fost ocupată de austrieci, iar Oltenia a intrat sub administrarea unui ban cu reşedinţa la Craiova. Luptele din acei ani au provocat distrugeri importante la Mănăstirea Tismana. Chiliile au ajuns în ruină, biserica a fost puternic avariată, iar pictura a ars.

După pacea de la Passarowitz din anul 1718, austriecii au luat în calcul fortificarea provinciei pentru a face faţă unor eventuale atacuri ale turcilor şi tătarilor. Caracterul de cetate fortificată al mănăstirii apare clar în releveul întocmit de maiorul austriac Johan Weiss în anul 1730. În Sfântul Altar şi în naos s-a aplicat, în anul 1733, o tencuială nouă peste cea veche cu ornamentaţie în ocru, iar peste aceasta a fost realizată fresca de pictori formaţi la şcoala de la Mănăstirea Hurezi.

După februarie 1788, turcii au ocupat Tismana şi au provocat pagube importante mănăstirii. A fost furat plumbul de pe biserica mare şi de pe biserica bolniţei, iar obiectele de valoare şi armele aflate acolo au dispărut.

Tudor Vladimirescu a organizat la Tismana o bază de pregătire și rezistență

În anul 1821, în timpul mişcării revoluţionare, Tudor Vladimirescu a organizat la Tismana o bază de pregătire şi rezistenţă. Tot aici a fost redactată Proclamaţia revoluţionarilor, iar mănăstirea a devenit un important punct de apărare, unde a rămas un singur călugăr care oficia slujbele pentru tabără.

În timpul domniei lui Gheorghe Bibescu au început noi lucrări la mănăstire, realizate de arhitecţi străini şi marcate de influenţe neogotice, răspândite în Europa în acea perioadă.

În anul 1855 a fost distrus exonarthexul deschis al bisericii, pierdere importantă pentru mănăstire. În anul 1861, un incendiu a distrus casele domneşti de la Tismana, iar după anul 1888 statul a început lucrări de restaurare la aceste clădiri şi la acoperişul bisericii, avariat de grindină.

Un episod mai puţin cunoscut din istoria locului

Un episod mai puţin cunoscut din istoria Tismanei este legat de poetul George Coşbuc. În vara anului 1915, unicul său fiu a murit într-un accident în apropiere de Târgu Jiu, iar tragedia l-a afectat profund pe poet, care nu a mai scris după această pierdere şi a murit pe data de 9 mai 1918. După aceste evenimente, familia Coşbuc a oferit bisericii de la Tismana, cu vechiul hram al Sfântului Nicolae, trei vitralii, păstrate astăzi în colecţia muzeistică a mănăstirii.

În anul 1943, mareşalul Antonescu a decis să ascundă o parte din tezaurul României la Tismana. Obiectele au fost depozitate mai întâi în beciul mănăstirii, iar ulterior au fost mutate în stânca Stârminei. Protejarea tezaurului a avut o istorie aparte. Iniţial, Antonescu a luat în calcul transportarea acestuia în Spania, unde se afla şi fostul rege Carol al II-lea, pentru a-l feri de sovietici. Tezaurul trebuia însă apărat şi de trupele germane, care, în contextul retragerii din război, ar fi putut încerca să îl ia cu ele.

În iulie 1944, guvernatorul Băncii Naţionale a României a început transportarea tezaurului la Mănăstirea Tismana, după ce contraofensiva sovietică ajunsese în Basarabia. Iniţial, valorile au fost depozitate într-o pivniţă din subsolul mănăstirii. Ulterior, fiind considerat un loc nesigur, tezaurul a fost mutat într-un spaţiu amenajat în Peştera Mănăstirii, chiar în perioada evenimentelor de după 23 august 1944, când sovieticii supravegheau atent întreaga ţară.

Operaţiunea de mutare a tezaurului s-a încheiat în mare secret

Între 14 şi 16 septembrie 1944, operaţiunea de mutare a tezaurului s-a încheiat în mare secret. În grota a doua a incintei au fost depozitate 1641 de casete cu monede, cântărind 82.742,56 kg, dintre care 67.575,60 kg aur. Tot acolo au fost aşezate 1372 de casete cu lingouri, cu o greutate totală de 73.495,57 kg, din care 67.761,31 kg aur, precum şi 1022 de casete cu lingouri standard, cântărind 56.007,17 kg, dintre care 54.337,07 kg aur.

Alături de tezaurul românesc au fost ascunse şi 51 de casete cu aur polonez, în greutate de 3.057,45 kg, parte din tezaurul Poloniei încredinţat României spre păstrare în anul 1939, înainte de invazia germană.

După război, călugării de la Tismana au sprijinit rezistenţa anticomunistă şi au fost obligaţi treptat să părăsească mănăstirea. Ultimul egumen, ieromonahul Gherasim Iscu, a murit în închisoare.

Pentru a evita închiderea aşezământului, Tismana a devenit chinovie de maici. Între anii 1954 şi 1964, Arhiepiscopia Craiovei a realizat lucrări ample de refacere a vechii înfăţişări a ansamblului mănăstiresc şi a îndepărtat elemente decorative străine arhitecturii româneşti. Tot atunci, fresca lui Dimitrie diaconul din 1766 a fost înlăturată din pronaos, fiind scoasă la iveală pictura lui Dobromir din Târgovişte.

Spăturile arheologice din 1970 au scos la iveală zece morminte

În anul 1970, săpăturile arheologice au scos la iveală zece morminte. În colţul de sud-est al pronaosului se află un mormânt identificat de cercetători drept al lui Vladislav I, după ce aici a fost găsită şi o coroană. Tradiţia de la Tismana arată că Pomelnicul mănăstirii începe şirul celor zece domnitori ctitori cu Vladislav voievod.

În anul 1983 a fost reconstruit pridvorul bisericii pe vechile temelii. Acesta a fost pictat între anii 1994 şi 1996 de maestrul Grigore Popescu-Muscel.

Cine a fost Sfântul Nicodim

Pe data de 26 decembrie, în a doua zi de Crăciun, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana, unul dintre marii întemeietori de aşezăminte monahale din Ţara Românească în secolul al XIV-lea.

Sfântul Nicodim s-a născut în anul 1310, în satul Prilep din Serbia, din neam macedo-român. El era înrudit cu familia despotului Lazăr şi cu domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab, şi provenea dintr-o familie binecredincioasă.

Şi-a părăsit familia de la o vârstă fragedă şi a intrat în viaţa monahală la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos. Acolo a primit îngerescul chip şi a ajuns, mai târziu, egumen al lavrei şi proto-epistat în conducerea Sfântului Munte. În anul 1338 a primit numele de Nicodim. În anul 1341 a fost hirotonit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah, ajungând ulterior protrosinghel.

Când a ajuns Sfântul Nicodim în Ţara Românească

La rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit în anul 1375, la Constantinopol, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia Ecumenică, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie. Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat pentru această misiune, i-a dăruit cârja sa şi părticele din moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul şi ale Sfântului Mucenic Teofil, şi l-a ridicat la rangul de arhimandrit.

Ulterior, Sfântul Nicodim a plecat de la Muntele Athos cu mai mulţi ucenici şi a ajuns în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde a întemeiat două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa.

În anul 1364, sau 1369 potrivit altor surse, Cuviosul Nicodim a ajuns în Ţara Românească şi s-a aşezat pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie. Cu sprijinul domnitorilor Vlaicu Vodă şi Radu, dar şi al sihaştrilor din zonă, el a ridicat chilii şi o biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, sfinţită în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a primit apoi danii şi întăriri prin hrisov domnesc.

Ulterior, pe valea pârâului Tismana, la locul numit „Cascade”, Cuviosul Nicodim a ridicat Mănăstirea voievodală Tismana, cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Tot la Tismana a înfiinţat şi o şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti.

Sfântul Nicodim a întemeiat mai multe mănăstiri

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim a întemeiat, împreună cu câţiva ucenici, Mănăstirea Vişina de pe valea Jiului, cu hramul Sfânta Treime. În anul 1400 a ridicat şi Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei, unde s-a retars câţiva ani şi a scris un Evangheliar slavon între anii 1404 şi 1405, păstrat până astăzi.

Sfântul Nicodim de la Tismana a murit pe data de 26 decembrie 1406. Moaştele sale au fost îngropate în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul pregătit dinainte.

După descoperirea trupului său neputrezit şi după ce moaştele au fost cinstite ca izvorâtoare de mir şi făcătoare de minuni, acestea au fost aşezate în raclă şi păstrate în biserica ridicată de el. Sfântul Nicodim a fost canonizat, cel mai probabil, de Patriarhia de la Constantinopol. Basarab cel Tânăr Ţepeluş îl menţiona deja într-un hrisov pe data de 2 aprilie 1480.

Cum au fost pierdute moaştele Sfântului Nicodim

După ce Basarab cel Tânăr a dorit să ducă la Bucureşti moaştele Sfântului Nicodim de la Mănăstirea Tismana, sfântul s-ar fi arătat în vedenie unui călugăr şi i-ar fi cerut să îi transmită egumenului să ascundă moaştele. Egumenul a păstrat doar un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale, pe care le-a aşezat într-un vas de cositor, alături de crucea de plumb purtată de acesta la grumaz.

După ascunderea moaştelor şi din cauza răzmeriţelor şi robiei din acea perioadă, locul în care au fost ascunse a rămas necunoscut până astăzi.

Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana a fost canonizat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în anul 1955, prin tomos sinodal, la aproape 600 de la moartea sa.