Nicușor și Dominic, doi frați neomarxiști față cu ratarea

Sursa: Arhiva EVZ

Peripețiile jalnice și rușinoase ale domului Nicușor Dan cu ocazia deplasării pe care a făcut-o  la Paris au ținut capul de afiș al presei românești. Nici nu vreau să mă gândesc la ce-or comentat elvețienii din cercul puterii de la Berna…

Acum, nici mai mult, nici mai puțin, acest domn se pregătește să-și pună oamenii apropiați în fruntea serviciilor de informații și justiției.

Mi-am amintit de fraza aceea a domnului președinte, din revista ”Dilema”: d-l Dan, mult mai tînăr și mai sincer, se confesa într-un text apărut în acestă prestigioasă publicație în legătură cu reîntoarcerea lui de la Paris, după studii, (și astea, destul de ciudate!), despre refuzul său de rămâne acolo, de a trăi în străinătate.

”Un ultim motiv pentru care nu regret că m-am întors: Occidentul îți ia libertatea ratării. Moment cu moment, sistemul te așază la locul tău şi căderile sunt tot timpul mici, suportabile. Dacă o să mă ratez, şi este posibil, o să am satisfacția că am căzut de foarte sus.”- scria actualul președinte al României…

În esență, el explica un fapt cunoscut. Anume, că sistemul occidental te plasează într-un parcurs previzibil, în care greșelile mari sunt evitate, ceea ce îi limitează pe unii să ajungă și să „cadă de sus”. Acolo, la Paris, ratarea avea balustrade. Cădeai lent, ghidat, cu oameni care îți explicau ce ți se întâmplă. Aici nu te explică nimeni. Dar nici nu te lasă să cazi spectaculos. Te uzezi. Te freci de zile identice până când nu mai știi dacă ai greșit sau doar ai continuat. Cu diferența că în România poți minți, poți deveni. Poți să te sprijini pe alte mizerii umane de a ocupa, totuși, o poziție pe care nu o meriți.

De fapt, ratarea adevărată nu e zgomotoasă. Nu are sunet de impact. E o dispariție mică, zilnică. Ca atunci când nu mai simți temperatura apei pe mâini.

Un lucru e sigur: în Occident, dacă ești un ratat, nu ajungi niciodată într-o poziție din care să dispui de viața și soarta a milioane de oameni. Poate nici măcar a unui grup mic.

Cei mai mulți s-au întors din străinătate cu ideea vagă că aici totul „e mai real”. Că acasă e doar acasă…Că aici, chiar dacă te ratezi, măcar e pe bune. Aici, cu toate că realitatea e mai meschină, nu te strivește. Te face să accepți. Te invită să te așezi.

Cunosc mulți oameni adevărați  întorși acasă. Cei cărora le-a fost, pur și simplu, dor: de străzi, de locuri, de prieteni, de mizeria românească… Se recunosc ușor. După experiențe, după vocabular. După indignarea bine formulată. După siguranța morală.

Dar există și altfel de oameni.

Cei care nu-și găsesc locul  în singurul sistem pe care-l poți numi ”acasă”. Pentru aceștia, ONG-ul apare repede, ca o ofertă decentă: birou, cauză, limbaj. Nu e nevoie să fii bun de ceva. E suficient să pari corect poziționat. În ONG-ul de tip Soros, ratarea nu mai e personală. E „structurală”. E mereu altundeva. Tu ești doar un canal. Un purtător de mesaj. O funcție cu opinii aprobate. Și, pentru prima dată după mult timp, nu mai ești vinovat de nimic. Și, mai mult, te chinui să te minți că ai un rost…

Îmi dau seama, fără să condamn pe nimeni, cât de seducătoare e poziția asta. Cât de ușor e să confunzi liniștea cu sensul. Să confunzi protecția cu demnitatea. Să spui: n-am reușit, dar am fost de partea bună. Banii vin, totul e perfect.

Și eu sunt un ratat, recunosc, un mediocru, deși n-am vrut niciodată să mă ratez cu adevărat. Poate am vrut doar o formă elegantă de a nu-mi asuma nimic până la capăt. O formă în care să nu existe nici sus, nici jos, doar o platformă sigură de unde să comentez prăpastia…

Cred, totuși, că adevărata libertate nu e să reușești. Nici măcar să te ratezi grandios. Ci să rămâi suficient de expus încât ratarea să te poată atinge.

Restul sunt adăposturi.

Mă gândesc că aceeași logică funcționează în ambele sensuri — și asta e partea pe care aproape nimeni nu o spune.

Nu doar românul întors din Vest caută aici dreptul de a se rata, făcând carieră politică. Și străinul care vine să trăiască în România caută exact același lucru. Doar că îl numește altfel. El spune „viață mai simplă”. Spune „autenticitate”. Spune „libertate”.

Dar, în fond, caută relaxarea exigenței. O lume pe care o poate trage pe sfoară, una care nu îl obligă să fie constant la înălțimea cerințelor din țara lui. O lume în care performanța e opțională, iar inconsecvența e tolerată. Aici, greșeala nu te scoate din joc, doar te face pitoresc. Nu seamănă, oare cu ceeace este Dominic Fritz?

Și ca el sunt mulți. Îi văd în cafenele, cu laptopul deschis, scriind ceva vag creativ. Îi aud vorbind o română vagă, cu un fel de mândrie. Nimeni nu-i presează. Nimeni nu-i evaluează serios. Pot trăi aici ani întregi într-o zonă gri, fără verdict.

Pentru ei, România devine un fel de zonă tampon existențială. Un loc unde poți să nu devii ce ai promis că vei fi, fără să fii pedepsit pentru asta. Unde ratarea nu e tragedie, ci stil de viață. Ba, mai mult, ascunzând că ești un ratat, poți deveni acel ”cineva” care acasă ar fi fost imposibil să fi devenit vreodată.

Diferența e că străinul nu simte rușinea locală. El nu are istorie aici. Nu are comparație. Pentru el, degradarea e exotism. Pentru noi, e uzură.

Și totuși, mecanismul e identic.

Românul întors și străinul venit folosesc același spațiu pentru aceeași funcție: suspendarea verdictului. Niciunul nu vrea, de fapt, să cadă până la capăt. Amândoi vor o viață în care să poată spune: încă nu s-a decis nimic. Cu atenție, pot deveni ceeace nu merit să fiu…

Îmi dau seama că România, pentru ei, nu e doar o țară. E o interfață. Un loc unde biografiile pot rămâne neterminate fără să pară ratate. Un spațiu care permite amânarea la nesfârșit.

Poate de asta nu plecăm definitiv. Poate de asta vin alții la noi.

Nu pentru șanse, nu pentru viitor, ci pentru această formă stranie de libertate: dreptul de a rămâne nedefinit.

Totuși: cât de mult seamănă cei doi neomarxiști - Nicușor Dan și Dominic Fritz… La unul e vorba despre a se reîntoarce în țara sa, la celălalt despre a o părăsi. Însă, povestea lor este aceeași: despre ratare, Occident și iluzia salvării morale, prin minciună.

Există o formă de violență tăcută în Occident, mai eficientă decât precaritatea estică și mai perfidă decât orice constrângere brutală: îți ia posibilitatea ratării reale. Nu te împiedică să eșuezi, dimpotrivă, îți oferă eșecuri elegante, gestionabile, reparabile, dar îți confiscă dreptul la prăbușire fără sens, la greșeală nejustificată, la faliment existențial fără explicație. Nu vei putea minți niciodată. Vei rămâne doar ceeace ești: un alt ratat. Fără acces la funcții și la glorie. Un alt necunoscut…

De aici a a apărut, probabil reacția de respingere a Franței, la tînărul Nicușor Dan.

Dorința de întoarcere. Nu pentru că „acasă” ar fi mai bine, ci pentru că acolo, în Vest, gravitația a fost suspendată. Omul nu mai simte nimic definitiv. Nu mai există vertij.

Când cineva spune că s-a întors în România „pentru a se putea rata”, nu exprimă un romantism tardiv, ci o nevoie disperată de realitate. O nevoie de a simți că încă mai există un „sus” de unde poți cădea. Că viața nu e doar o succesiune de corecții minore.

Dar aici intervine prima mare autoamăgire.

România nu oferă căderi spectaculoase. Oferă eroziune.

Nu te prăbușești, te subțiezi.

Nu te izbești de pământ, te macini zilnic. Aici poți minți liniștit.

Aici, acasă, ratarea nu e un eveniment, ci o stare de fond. Nu e tragică, ci banală. Și tocmai această banalitate devine insuportabilă. Pentru că, în lipsa unei prăbușiri clare, nu mai există nici catharsis. Doar uzură.

În acest punct apare tentația salvării. Nu salvarea prin succes — acesta rămâne improbabil — ci salvarea prin apartenență. Omul întors caută rapid un loc unde ratarea să fie suspendată, nu anulată, un spațiu unde eșecul personal să nu mai poată fi formulat ca atare.

ONG-ul politic devine forma ideală a acestui refugiu. Pe astfel de oameni, care își pot vinde oricând țara, se bazează toate aceste structuri alimentate financiar din afara țării, ”la secret”.

Aici nu contează ce ai creat, ci ce susții. Nu ce ai riscat, ci ce semnalezi. Nu ce ai gândit până la capăt, ci ceeace repeți corect politic.

ONG-ul politic, bine finanțat de Soros&Ursula nu îți cere verticalitate, ci aliniere. Nu îți cere operă, ci discurs. Nu îți cere să fii cineva, ci să fii de partea considerată de finanțatori, bună.

Este o tehnologie socială extrem de sofisticată: transformă neîmplinirea personală în capital moral. Lipsa de operă devine „activism”. Absența riscului devine „responsabilitate”. Deriva interioară se rebotează în  „angajament civic”.

Important este că acest pact nu e impus. Este acceptat lucid. Omul știe ce face. Știe că renunță la posibilitatea unei ratări autentice, solitare, în schimbul unei imunități simbolice. Pentru că, odată integrat într-o cauză, ratarea nu mai poate fi formulată decât ca problemă „sistemică”.

Dacă proiectele eșuează, e vina contextului. Dacă mesajul nu prinde, societatea nu e pregătită. Dacă rezultatele lipsesc, ele sunt redefinite ca „impact pe termen lung”.

Astfel, ratarea nu mai e evitată. Este externalizată.

Iar omul este protejat de cea mai dureroasă formă de eșec: eșecul personal fără martori morali.

Aici se închide cercul. Dacă Occidentul - pe care Nicușor l-a părăsit-  îi lua ratarea prin amortizare, ONG-ul politic i-a luat-o prin dizolvare în colectiv.

În ambele cazuri, individul este scutit de confruntarea directă cu propria viață. Diferența este doar de stil: Vestul îți oferă confort psihologic, ONG-ul îți oferă virtute delegată.

Iar ironia supremă este aceasta: omul care s-a întors „ca să se poată rata” nu a ales prăpastia. A ales ”plasa de siguranță” ideologică. Nu a acceptat riscul de a eșua singur. A preferat siguranța de a eșua în grup, dar cu posibilitatea de a fi folosit, de ”a ajunge” cineva.

Pentru că adevărata ratare nu este să cazi. Adevărata ratare este să nu mai ai unde să cazi. Ori, în spațiul ONG-ului politic neomarxist nu mai există nici sus, nici jos. Există doar circulație de discurs, poziții temporare, granturi, bani, funcții, badge-uri și un sentiment vag de justiție morală. Omul nu se ratează, doar se înlocuiește pe el însuși.

Aici stă adevărul cel mai greu de suportat: ca Om, pierzi ceva esențial: posibilitatea de a te rata singur, fără explicații și fără protecție morală -, ultimul gest de libertate care ți-a rămas…