Inteligența Artificială, între iluzia competenței și „lenea” intelectuală. Interviu cu academicianul Mircea Dumitru, despre provocarea secolului (I)

Academicianul Mircea Dumitru s-a născut la București pe 14 iulie 1960. Este membru titular (2021) și Vicepreședinte al Academiei Române, ales în 2022. Președinte al Secției de filosofie, teologie, psihologie şi pedagogie (din 2021), director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru“ al Academiei Române (2021-2025).

Mircea Dumitru, excelență academică

Parcursul său educațional a debutat inițial în sfera artelor, urmând cursurile Liceului de Muzică și Arte Plastice din Craiova între anii 1967 și 1972, și ulterior pe cele ale Liceului de Muzică nr. 1 din București, până în 1979. Direcția sa de studiu s-a reorientat apoi către științele umaniste, urmând, în perioada 1980-1985, cursurile Facultății de Istorie -Filosofie din cadrul Universității din București.

Anul 1998 a marcat o etapă de excelență în cariera sa academică, reușind performanța de a obține două titluri de doctor. Primul i-a fost acordat de Facultatea de Filosofie a Universității din București, cu o teză axată pe filosofia limbajului. În același an, a obținut și titlul de Ph.D. la Tulane University din New Orleans, Louisiana, S.U.A., având ca domenii de specializare logica modală și filosofia matematicii.

Recunoașterea expertizei sale pe plan internațional s-a materializat prin deținerea unor funcții de conducere în cadrul unora dintre cele mai prestigioase foruri academice. Astfel, a fost președinte al European Society of Analytic Philosophy între anii 2011 și 2014, președinte al International Institute of Philosophy în perioada 2017-2020, precum și președinte al Balkan Universities Association între 2019 și 2020.

Declin pe bursele europene, Acțiunile Kering și Hermes, în cădere liberă la Paris. BVB București a deschis pe roșu

Activist civic din Rusia, găsit mort în condiţii suspecte într-o închisoare din Voronej. Militase împotriva războiului din Ucraina

Pe lângă activitatea academică intensă, s-a implicat direct și în administrația publică la cel mai înalt nivel, ocupând funcția de Ministru al Educației și al Cercetării Științifice în perioada iulie 2016 – ianuarie 2017. În centrul preocupărilor sale intelectuale și al activității de cercetare rămân în mod constant domenii fundamentale precum logica filosofică, metafizica și filosofia limbajului.

Mircea Dumitru, vicepreședintele Academiei Române. sursa: acad.ro

Despre Inteligența Artificială

Am realizat un interviu cu domnia sa, pentru a înțelege cum se văd provocările secolului dinspre zona academică.

Domnule profesor Mircea Dumitru, trăim un paradox în educație: elevii folosesc AI pentru a genera teme, iar profesorii pentru a genera planificări, însă puțini înțeleg mecanismele din spate. Ca logician și filosof al minții, cum vedeți riscul ca școala românească să producă o generație de utilizatori pasivi ai inteligenței artificiale, care externalizează gândirea critică algoritmului?

Acad. Mircea Dumitru: Este o întrebare foarte bună, una care atinge o problemă mult mai largă decât acea a școlii românești. În realitate, ne aflăm în fața unei provocări globale, de o magnitudine și natură nemaiîntâlnite. Aș spune chiar că, dincolo de conflictele geopolitice sau de crizele economice ale momentului, aceasta este una dintre temele definitorii ale epocii noastre: raportul dintre inteligența umană și „inteligența” artificială în formarea gândirii.

Peste tot în lume oamenii își pun în mod acut această problemă. Folosesc termenul „inteligență” cu ghilimele în expresia „inteligență artificială” deoarece, în înțelegerea mea, „inteligența artificială” simulează anumite caracteristici ale inteligenței umane – mai ales acelea care au legătură cu procesarea limbajului și realizarea anumitor forme de raționament, fără a fi, în natura sa, de acelși tip cu inteligența umană, care este o trăsătură unic umană natural-biologică, culturală, socială și politică, dezvolt această caracterizare prin opoziție în câteva dintre lucrările mele

Evoluțiile din domeniul inteligenței artificiale și, mai general, din revoluția informațională au creat o situație fără precedent în istoria omenirii. Pentru prima dată avem la dispoziție instrumente capabile să preia, să simuleze sau să accelereze procese cognitive care până acum erau considerate exclusiv umane: redactare, analiză, sintetizare, chiar formularea unor argumente complexe.

Problema, însă, este că orice instrument care amplifică capacitatea umană poate, în același timp, să o atrofieze dacă este folosit pasiv. Dacă elevul folosește AI pentru a evita efortul de a gândi, iar profesorul o folosește pentru a automatiza procesele pedagogice, fără reflecție critică, atunci riscăm să intrăm într-o spirală paradoxală: cu cât tehnologia devine mai inteligentă, cu atât utilizatorul devine mai dependent de ea, și potențial mai puțin inteligent.

Din perspectiva filosofiei minții și a logicii, miza este clară. Gândirea critică nu este doar capacitatea de a produce răspunsuri, ci capacitatea de a crea conținuturi noi, originale și de a înțelege structura argumentelor, de a distinge între validitate și aparența validității (sofisme și face-news), între explicație cauzală și simplă corelație de date ale unor coincidențe doar întâmplătoare. Or, exact aceste abilități sunt cele care riscă să fie externalizate către algoritmi.

Roboți AI. Sursa foto. Pixabay

Capcana intelectului

Cum evitam acesta capcane? Cum transformăm AI-ul dintr-o „proteză” care ne scutește de efort, într-o unealtă care ne provoacă intelectul?

Acad. Mircea Dumitru: Nu trebuie să cădem în fatalism. Inteligența artificială poate deveni, dimpotrivă, un instrument extraordinar pentru dezvoltarea gândirii — cu o condiție esențială: să fie integrată în educație ca obiect de înțelegere, nu doar ca instrument de utilizare. Elevii și studenții trebuie să învețe nu doar să folosească aceste sisteme, ci cum funcționează, ce limite au, ce tip de erori pot produce și mai ales ce presupun ele din punct de vedere epistemologic. De aceea alfabetizarea AI într-o educație serioasă nu trebuie să însemne doar „cum să folosim instrumentul”, ci cum să gândim critic în raport cu tipul de cunoaștere pe care acel instrument o generează.

Altfel spus, problema nu este AI-ul, ci modul în care ne raportăm la el. O cultură educațională orientată spre reflecție critică va transforma AI-ul într-un amplificator al inteligenței umane. O cultură orientată spre comoditate cognitivă îl va transforma într-un substitut al acesteia. În acest sens, întrebarea dumneavoastră nu este doar despre educație, ci despre tipul de civilizație intelectuală pe care dorim să o construim în epoca inteligenței artificiale.

Aici este marea miză a momentului: ne aflăm în zorii unei noi etape din evoluția umanității și, foarte probabil, în pragul apariției unui nou tip de civilizație. Nu este vorba doar despre o schimbare tehnologică, comparabilă cu revoluția industrială sau cu apariția computerului, ci despre o transformare care atinge însăși structura activităților cognitive umane si textura culturala a lumii. Dacă revoluțiile anterioare au extins forța fizică sau capacitatea de calcul a omului, actuala revoluție extinde sau, mai degrabă, simulează procesele intelectuale: analiză, sinteză, formularea ipotezelor, chiar o anumită formă de argumentare precum si modul in care aceste se reflectă în - și reflectă - mediul cultural in care oamenii operează.

Mass-media. Sursa foto: Pixabay

O extensie a minții

Aceasta înseamnă că relația dintre om și instrumentele sale intră într-o fază cu totul nouă, iar această noua fază a relației are potențialul să schimbe profund lumea în care trăim...

Acad. Mircea Dumitru: Exact! De-a lungul istoriei, instrumentele au fost in general extensii ale mâinii sau ale ochiului; ele amplificau capacități fizice sau perceptive deja existente. Astăzi însă, pentru prima dată, apar instrumente care devin, într-o anumită măsură, extensii foarte profunde ale minții, adică ale acelui ceva cu care noi toți de identificăm în mod esențial și profund.

Ca și în trecut, utilizarea instrumentelor poate fi făcută bine sau prost. Diferența este că miza este acum mult mai mare, pentru că aceste instrumente sunt îngemănate cu - și intervin direct în - procesele cognitive.

Sarcina generațiilor actuale este, prin urmare, să descopere și să instituționalizeze modurile în care putem folosi aceste tehnologii într-o manieră corectă, productivă, constructivă și benefică. Cu alte cuvinte, trebuie să construim relații adecvate între noi și aceste instrumente, ținând cont de natura lor cu totul specială.

Pentru că, repet, nu mai vorbim despre simple unelte care extind puterea fizică sau percepția umană. Sunt instrumente care nu mai sunt doar extensia unor organe ale corpului, ci, într-un sens profund, extensii ale minții umane însăși. Iar acest fapt schimbă radical responsabilitatea noastră în modul în care alegem să le folosim. Vorbim despre instrumente care interacționează direct cu procesele gândirii și care, în anumite condiții, pot ajunge să influențeze modul în care gândim, învățăm și luăm decizii.