Gaza, laboratorul noii strategii americane. Cum a înlocuit Washingtonul marile intervenții cu avanposturi-pilot și contracte private

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Contractul semnat de Consiliul de Pace pentru Gaza cu firma americană Arkel International, din Louisiana, pentru ridicarea unei baze menite să găzduiască o sută cincizeci de militari marocani, nu este, la o primă lectură, decât o notă administrativă dintr-un proces de reconstrucție încă informe. Și totuși, tocmai în modestia sa aritmetică – o suprafață de o sută pe o sută douăzeci de metri, o distanță de un kilometru și jumătate până la gardul israelian, o rută de evacuare gândită dinainte ca prima piatră să fie așezată – se citește, mai limpede decât în orice declarație de la Casa Albă, felul în care administrația americană a decis să gestioneze ambiția inițială de a reconstrui Gaza: nu prin proiectare, ci prin retragere calculată din proiectare.

Bosnia anilor '95

Amintirea planului anunțat cu fanfară cu aproape un an în urmă – un dispozitiv menit să găzduiască până la cinci mii de militari, coloana vertebrală a unei forțe internaționale de stabilizare capabile să impună, prin simpla ei masă, o ordine post-conflict – s-a subțiat, între timp, până la dimensiunea unui proiect-pilot pentru un singur contingent.

Diferența dintre cele două cifre, de la cinci mii la o sută cincizeci, nu este un simplu ajustament logistic, ci mărturia unei descoperiri vechi de câte ori Washingtonul s-a apropiat de morfologia reală a unui teritoriu devastat: că angajamentul declarat la nivel de summit se lovește, inevitabil, de costul marginal al fiecărui metru cub de beton armat turnat sub amenințarea rachetei de mortier. Bosnia anilor '95, Kosovo de după Rambouillet, Sinaiul Forței Multinaționale de Observatori încă din 1982 – toate au cunoscut aceeași curbă, de la arhitectura triumfală a intenției la geometria austeră a primului avanpost funcțional.

Arkel International nu este un nume întâmplător

Ceea ce este nou, sau cel puțin nou în proporția în care se manifestă, este externalizarea integrală a acestei arhitecturi către un antreprenor privat american. Arkel International nu este un nume întâmplător: firme din aceeași familie – constructorii de baze din Louisiana, Texas sau Virginia care au ridicat, între 2003 și 2011, infrastructura militară americană din Irak – au transformat de mult reconstrucția post-conflict într-o piață de contracte cu marje predictibile și risc politic transferat integral asupra bugetului public.

Ceea ce s-a numit odinioară „nation-building” a devenit, prin această lentă, „facility-building”: guvernele nu mai promit un stat funcțional, ci un perimetru cu gard, generator și rută de evacuare, pe care îl pot arăta presei drept dovadă că promisiunea nu a fost abandonată, ci doar miniaturizată.

Alegerea Marocului ca prim contribuitor de trupe nu este nici ea lipsită de conținut. Rabatul, unul dintre semnatarii Acordurilor Abraham, are un interes direct în a se prezenta drept partener credibil al arhitecturii de securitate promovate de Washington și Ierusalim, fără a purta însă povara politică pe care ar presupune-o o prezență similară a unei puteri arabe cu relații mai reci cu Israelul.

O forță de stabilitate gândită

Amplasarea bazei într-o zonă aflată deja sub control militar israelian, la doar un kilometru și jumătate de graniță, spune însă mai mult decât orice comunicat: forța „internațională de stabilizare” nu intră în Gaza ca actor independent, ci se instalează la marginea ei, sub umbrela de securitate a armatei care controlează, de facto, tot perimetrul. Este o forță de stabilizare gândită, în primul rând, să nu aibă nevoie ea însăși de stabilizare.

Logica pilotului, invocată explicit de sursele citate de The Guardian, nu este doar o precauție bugetară, ci un răspuns la incertitudinea structurală a încetării focului însăși: nimeni, nici la Washington, nici la Rabat, nu este dispus să angajeze cinci mii de oameni și infrastructura aferentă într-un armistițiu a cărui durabilitate rămâne, la sfârșitul verii lui 2026, un pariu mai degrabă decât o certitudine.

Vreau să explic ce însemna ”logica pilotului”

Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ

Dincolo de cifre rezultate din analize, decizia reflectă ceea ce strategiile militare numesc „logica pilotului”: înainte de a angaja resurse masive și de a crea o prezență dificil de retras, testezi terenul printr-o desfășurare limitată și reversibilă. De aceea, diferența dintre o bază proiectată pentru 5.000 de militari și una destinată unui contingent de doar 150 nu este doar una de dimensiune, ci de filozofie strategică. Un astfel de avanpost poate fi extins dacă armistițiul se consolidează sau retras rapid dacă situația se deteriorează, fără costurile politice și militare ale abandonării unei investiții majore.

Trebuie înțeleasă și decizia privind baza militară

Cu alte cuvinte, Washingtonul și Rabatul evită, cel puțin pentru moment, un angajament ireversibil și preferă să trateze prezența militară ca pe un proiect-pilot, care poate fi ajustat sau chiar abandonat în funcție de evoluția situației din teren.  Ceea ce am numit „logica pilotului” nu este un concept doctrinar consacrat, ci o formulă analitică ce descrie o practică bine cunoscută în administrația publică și în planificarea strategică. Ideea este simplă: înainte de a te angaja într-un proiect de amploare, cu costuri politice și financiare greu de recuperat, testezi soluția la scară redusă.

Acest tip de gândire își are rădăcinile în teoria incrementalismului, formulată de politologul Charles Lindblom la sfârșitul anilor 1950, potrivit căreia instituțiile mari preferă schimbările graduale și reversibile în locul deciziilor radicale. În timp, aceeași logică a fost preluată în programele-pilot folosite de organizații precum Banca Mondială, USAID sau agențiile ONU și, ulterior, în operațiunile de stabilizare post-conflict din Bosnia, Kosovo, Sinai sau Irak. În acest context trebuie înțeleasă și decizia privind baza militară: nu ca un angajament strategic definitiv, ci ca un proiect-test, care poate fi extins dacă situația evoluează favorabil sau abandonat cu costuri minime dacă planul eșuează.

Un avanpost de o sută cincizeci de militari poate fi, la nevoie, evacuat într-o după-amiază; un dispozitiv de cinci mii nu mai este o forță de stabilizare, ci o miză strategică pe care nimeni nu și-o asumă fără garanții pe care conflictul din Orientul Mijlociu, prin natura lui, refuză să le ofere.

Pentru un observator din estul flancului nord-atlantic, episodul de la Gaza nu este exotic.

Aceeași gramatică – promisiune amplă la nivel de summit, urmată de un dispozitiv-pilot minimal, externalizat către contractori privați și justificat prin sintagma prudentă a „primei etape” – a marcat, la scară diferită, și discuția despre prezența înaintată aliată în România și în restul flancului estic după 2022: batalioane multinaționale gândite inițial ca structuri de brigadă rămase, ani la rând, la dimensiunea lor originară, infrastructură de bază construită prin contracte succesive mai degrabă decât printr-un angajament unic și ireversibil.

Lecția Gazei nu este, așadar, că promisiunile occidentale sunt lipsite de substanță, ci că substanța lor reală trebuie măsurată nu în cifrele anunțate la microfon, ci în arhitectura contractuală, adesea anostă, a ceea ce se toarnă efectiv în beton. Pentru București, miza rămâne aceeași ca în orice altă zonă în care Washingtonul experimentează formula avanpostului minimal: să nu confunde niciodată etapa-pilot cu angajamentul final, și să ceară, de fiecare dată, ca proiectul-pilot să conțină de la bun început clauza extinderii sale.