Dronele lui Putin și umbrele lui Hitler: lecțiile pe care Europa le uită!

Trebuie să dezvoltăm capacitatea de producție pentru a crește producția atunci când este nevoie și, între timp, să investim în inovație. Nu ar trebui să ne angajăm într-un sistem care ar putea deveni ineficient în timp. Cert este că Uniunea Europeană se confruntă cu un "război hibrid" și trebuie "să răspundă", a afirmat președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, vorbind la Strasbourg în cadrul sesiunii plenare a Parlamentului European.

Potrivit șefei executivului UE, nu mai este timp de pierdut. "Europa trebuie să se doteze urgent cu o capacitate de răspuns strategic, una care să fie pregătită să înfrunte natura schimbătoare a războiului", a declarat ea în fața deputaților europeni. "Zidul Dronelor este răspunsul nostru la realitatea războiului modern.

Horoscopul lui Dom’ Profesor, 19 noiembrie 2025. Despre vrăjitoare

Trenurile suburbane promise nu vin. Întârzierile CFR ating cel mai ridicat nivel din ultimul deceniu

Gândiți-vă la ce s-a întâmplat în Polonia. A trebuit să implementăm sisteme foarte scumpe, avioane de luptă de ultimă generație, pentru a doborî arme relativ ieftine, produse în masă. Acest lucru este nesustenabil", a declarat Ursula von der Leyen în timpul dezbaterii plenare privind un răspuns unificat la recentele încălcări ale spațiului aerian european de către Rusia. "Avem nevoie de un sistem accesibil și adecvat scopului. Pentru detectare rapidă, interceptare rapidă și, atunci când este necesar, neutralizare rapidă. Avem multe de învățat de la Ucraina în acest sens, atât în ceea ce privește capacitățile, cât mai ales în ceea ce privește ecosistemul lor de inovare rapidă.

Și Ucraina este gata să ne sprijine eforturile. Zidul Dronelor va contribui, de asemenea, la supravegherea flancului nostru estic. Acesta va monitoriza și proteja cerul, mările și solul membrilor noștri estici. Dar nu este vorba doar despre frontiera noastră estică. Avem nevoie de o abordare de 360 de grade. Acest sistem anti-drone va fi un scut pentru întreaga Uniune, inclusiv pe flancul nostru sudic”.

Alianța NATO, pusă la încercare

„Rusia vrea să testeze fermitatea NATO”, a spus Sikorski. În consecință, Polonia a invocat Articolul 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, cerând consultări cu aliații. Răspunsul primit a inclus promisiunea sprijinului pentru consolidarea apărării antiaeriene poloneze. Totuși, Varșovia s-a declarat dezamăgită de reacția americană: „Dacă dronele ar fi venit dinspre Cuba spre Florida, Washingtonul ar fi acționat complet diferit”, a subliniat ministrul.

Comparația cu sacrificarea Cehoslovaciei prin Acordul de la München din 1938 – când Marea Britanie și Franța au cedat presiunilor naziste – a venit de la sine. Polonia și-a dublat, poate chiar triplat, bugetul militar de la învestirea președintelui Donald Trump. Pe teritoriul ei se află circa 10.000 de militari americani, costuri de întreținere sunt suportate parțial de guvernul polonez. Zidul de drone reprezintă pași în direcția corectă, dar insuficienți, avertizează analiștii: nu e deloc sigur că aceste măsuri pot descuraja „Ursul rus” să-și continue agresiunea.

Ținte rusești în Europa

Nici Danemarca, pașnica patrie a lui Hans Christian Andersen, nu a scăpat. După ironiile lui Trump privind Groenlanda, a venit o amenințare mult mai serioasă: drone rusești au pătruns în spațiul său aerian, vizând aeroporturi și baze militare. Premierul Mette Frederiksen a respins categoric explicația unei defecțiuni tehnice: traiectoria aparatelor nu lasă loc de îndoială că a fost vorba de un atac deliberat. În acest context, declarația secretarului general al NATO, Mark Rutte, capătă greutate: „Europa nu este pregătită pentru provocările militare ale următorilor 4–5 ani și trebuie să adopte o mentalitate de război.”

Lecția Israelului

Premierul Benjamin Netanyahu, în așa-numitul său „Discurs Sparta” din 15 septembrie, a subliniat necesitatea reducerii dependențelor externe pentru a face față izolării internaționale. Lecția vine din experiența amară a masacrului din 7 octombrie 2023: Israelul a înțeles că, în vremuri de restriște, fiecare stat își croiește singur destinul. Întrebarea rămâne: vor învăța și europenii aceeași lecție? Răspunsul pare, deocamdată, îndoielnic.

Zidul anti-drone – fortificația invizibilă a erei moderne

Un „zid anti-drone” nu înseamnă o barieră de beton sau sârmă ghimpată, ci un sistem sofisticat de apărare menit să oprească incursiunile aeriene la joasă altitudine. Conceptul, testat deja în Statele Unite, Israel, Polonia sau Coreea de Sud, ar putea deveni în curând o realitate pentru protecția frontierelor și a infrastructurilor critice. Specialiștii vorbesc despre un „zid electronic”: radare și senzori care detectează din timp dronele ostile, sisteme de bruiaj care le întrerup comunicațiile și arme cu energie direcționată – lasere sau microunde – capabile să le neutralizeze din zbor. Există și soluții mai simple, aplicabile local: plase anti-dronă sau bariere fizice în jurul stadioanelor, aeroporturilor ori centralelor electrice.

La scară mare însă, un zid fizic este imposibil de construit. În schimb, apărarea activă cu roiuri de drone defensive, capabile să intercepteze aparatele inamice, devine tot mai fezabilă. Provocările rămân majore. Costurile unor asemenea sisteme sunt uriașe, bruiajul poate afecta și comunicațiile civile, iar dronele evoluează constant – zbor autonom fără GPS, moduri stealth, roiuri inteligente. Este o cursă de adaptare continuă. Concluzia este clară: zidul anti-drone al secolului XXI nu se vede cu ochiul liber. Este o rețea invizibilă de senzori și arme electronice, o fortificație digitală menită să apere cerul deasupra noastră.

Zid anti-drone pe mii de km de graniță cu Rusia(!?)

E ambițios şi complicat. Răspunsul scurt: da se poate, dar nu printr-un «zid» continuu în sens fizic; se face printr-un sistem multilayer/multistrat, distribuit şi cooperativ, cu prioritizare, comandă comună şi multe resurse. Ideea e apărarea în adâncime: detectezi devreme → degradezi/control electronic → interceptezi/țintești. Pentru «mii de kilometri» nu faci un zid continuu — ci rețeaua de «noduri» (senzori şi capabilități defensive) care asigură supraveghere şi reacție la punctele critice. Această abordare e promovată acum la nivel NATO/UE pentru flancul estic.

Care sunt componentele cheie ale unui „zid anti-drone” la scară mare?

Experții militari consideră că un „zid anti-drone” nu înseamnă o barieră fizică, ci o rețea de tehnologii interconectate care oferă detectare, reacție și neutralizare a amenințărilor aeriene. Sistemul este construit din mai multe straturi, fiecare cu rolul său esențial. Primul pas este identificarea rapidă a dronelor ostile. Se folosesc radare dedicate pentru ținte mici, senzori electro-optici și infraroșii, sisteme RF pentru detectarea emisiilor de control și GPS, dar și senzori acustici. Toate aceste date sunt integrate cu informații venite de la sateliți, aeronave de supraveghere și rețele terestre, creând o imagine comună a spațiului aerian și reducând „găurile” de acoperire. Rețeaua funcționează prin noduri locale capabile să ia decizii automatizate, coordonate de centre regionale. Datele sunt împărtășite în timp real între state, ceea ce asigură interoperabilitate în cadrul NATO și UE. Tot mai multe voci cer ca experiența Ucrainei în lupta cu dronele să fie integrată în această arhitectură.

Care sunt capabilitățile soft-kill și hard-kill?

Soft-kill: Printre metodele de neutralizare non-cinetică se numără războiul electronic și sistemele de bruiaj, care pot bloca legătura dintre operator și dronă sau semnalele GNSS. Acestea sunt eficiente la distanțe mari, dar riscă să interfereze cu comunicațiile civile, motiv pentru care trebuie utilizate controlat.

Hard-kill: Când bruiajul nu este suficient, intră în joc interceptoarele. De la rachete cu rază scurtă și mitraliere automate, până la arme cu energie direcționată – lasere și microunde – sau drone specializate în interceptare. Un mix de soluții este considerat esențial pentru a contracara atât drone singulare, cât și roiuri coordonate. Pentru acoperirea zonelor întinse și greu accesibile, sunt folosite drone tethered (alimentate permanent de la sol) sau turnuri cu senzori instalate în văi, trecători ori lângă infrastructuri critice. Astfel se asigură o supraveghere continuă fără a fi nevoie de o linie compactă de apărare.

Un zid anti-drone presupune și unități mobile, gata să intervină la semnal. Acestea includ sisteme anti-UAS montate pe camioane sau chiar pe aeronave, sprijinite de forțele aeriene pentru escaladare. NATO a început deja să desfășoare astfel de unități pentru a răspunde incursiunilor din spațiul european. Zidul anti-drone este, de fapt, o combinație între tehnologie, mobilitate și cooperare internațională, menită să transforme granițele într-o barieră invizibilă împotriva amenințărilor aeriene.

O explicație pentru o mai bună înțelegere: ce însemnă o ”dronă tethered”? O dronă cu cablu (tethered drone) este o dronă conectată fizic la sol (sau la un vehicul/navă) printr-un cablu, în loc să zboare complet liber. Acest cablu are mai multe roluri: alimentare cu energie: prin cablu primește curent continuu de la sol, astfel încât poate rămâne în aer ore sau chiar zile întregi, fără limitarea bateriei; transmitere date- cablul poate transporta semnal video, telemetrie sau date radar prin fibră optică sau cupru, cu latență scăzută și fără riscul de bruiaj; siguranță: cablul limitează raza de zbor și reduce riscul ca drona să se piardă sau să se prăbușească.

Cum se aplică zidul de drone la „mii de kilometri” de frontieră cu Rusia (pași practici la nivel strategic)?

În primul rând prioritizezi: nu încerci să securizezi linear 100% din frontieră; identifici nodurile critice (puncte de trecere, baze, orașe, infrastructură critică) şi coridoarele probabile de atac. În al doilea rând crești densitatea de capabilități acolo unde riscul şi consecințele sunt cele mai mari; între noduri folosești senzori de wide-area + patrulări aeriene/terestre.

În al treilea rând construiești rețea interoperabilă între state vecine şi, acolo unde e relevant, cu Ucraina (experiența sa practică în contradrone este foarte utilă). În al patrulea rând folosești soluții mixte: statice (turnuri, radare), mobile (camioane C-UAS), aeriene (tethered şi drone de supraveghere), şi EW. În al cincilea rând faci exerciții şi totodată creezi interoperabilitate politică: fără coerență politică/reglementară (ex. restricții de bruiaj pe teritoriul altui stat) sistemul nu funcționează. Ce limitări și riscuri sunt? (1) Cost & logistică: implementarea şi întreținerea rețelei pe lungimi mari este foarte scumpă;(2) Politic / legal: bruiajul şi utilizarea armelor în spațiul aerian pot ridica probleme legale şi pot afecta civili; (3) Adaptarea adversarului: dronele pot deveni mai autonome, stealth sau pot folosi rute neprevăzute; apariția «roiurilor» poate copleși solul de apărare. (e o cursă tehnologică).

Ce face acum Europa / NATO (context actual)

Europa discută proiecte de „drone wall/zidul de drone” și integrarea experienței Ucrainei pentru protejarea flancului estic; statele din est își consolidează capacitățile multilayer. Totodată, incidente recente au determinat dislocări temporare de tehnică militară și creșterea stării de alertă. Repet faptul că un „zid anti-drone”, la mii de kilometri de frontieră cu Rusia, nu se construiește ca un zid continuu, ci ca o rețea multilayer, orientată pe noduri critice, interoperabilă şi scalabilă: detecție combinată, degradare electronică, interceptare fizică şi forțe de reacție. E fezabil tehnologic, dar foarte costisitor şi dependent de voință politică şi și de cooperare regională.

Europa își ridică propriul „zid invizibil” împotriva dronelor

După mai multe incursiuni rusești în spațiul aerian al Poloniei, României și Danemarcei, Uniunea Europeană și NATO accelerează pregătirile pentru o apărare de nouă generație, care să acopere frontiera estică a continentului. Alianța a lansat deja Operațiunea Eastern Sentry, o misiune care se întinde de la Marea Nordului la Marea Neagră și care are rolul de a întări postura defensivă pe flancul estic.

În paralel, Bruxellesul promovează ideea unui „drone wall/zid de drone”, o rețea de radare, senzori și unități mobile capabile să detecteze și să neutralizeze amenințările aeriene la joasă altitudine. Experiența Ucrainei, aflată de peste trei ani în prima linie a războiului cu Rusia, devine acum o resursă esențială pentru arhitectura defensivă a Europei. NATO a testat recent, în cadrul exercițiului C-UAS TIE24, peste șaizeci de sisteme de detectare, bruiaj și contramăsuri.

Exercițiul C-UAS TIE24

Exrcițiul a avut loc în Olanda, între 10 și 20 septembrie 2024. Exercițiul a fost organizat de Agenția NATO pentru Comunicații și Informații (NCIA) și găzduit de Nucleul Comun C-UAS din cadrul Ministerului Apărării din Olanda. „Utilizarea comercială și militară a dronelor a crescut rapid și, din păcate, la fel și utilizarea lor necorespunzătoare, în special de către actorii nestatali. Aceasta reprezintă o amenințare tot mai mare pentru operațiunile NATO și activitățile de apărare cotidiene”, a declarat șeful Statului Major al NCIA, generalul-maior Hans Folmer, în timpul vizitei la exercițiu.

„Ca răspuns, NATO s-a angajat pe deplin să înțeleagă mai bine detectarea dronelor și să dezvolte contramăsuri eficiente. Acest exercițiu reprezintă o demonstrație clară a acestui angajament.” NCIA, prin intermediul Centrului său de Expertiză C-UAS, colaborează îndeaproape cu Divizia Provocări Emergente și de Securitate a NATO pentru a asigura interoperabilitatea și standardizarea schimbului de date între diverse C-UAS și componente din cadrul Alianței. O parte a acestei activități include dezvoltarea primei doctrine de contracarare a NATO, care va oferi un cadru robust pentru ca NATO să detecteze, să urmărească și să neutralizeze eficient amenințarea.

Ce activități au fost realizate: au participat aproximativ 450 de persoane din 22 de țări, inclusiv Ucraina pentru prima dată; scopul principal a fost testarea interoperabilității între sisteme contradrone: detectare, identificare și neutralizare dronelor; peste 60 de sisteme și tehnologii au fost implicate — senzori, sisteme de microunde de mare putere (jamming, contra-măsuri), drone amenințătoare, etc; s-a utilizat protocolul SAPIENT pentru standardizarea schimbului de informații între componentele C-UAS; printre sistemele testate s-a numărat și ARDRONIS de la Rohde & Schwarz, care a demonstrat capabilități anti-dronă;de asemenea, compania Saab a participat cu radarul Giraffe 1X și sistemul C2 pentru a furniza urmărire radar în rețea cu alte detectoare pasive, camere, jammere etc; s-a explorat și rolul armelor cu energie direcționată (lasere) ca parte din soluțiile C-UAS.

Agenția de Comunicații și Informații a Alianței derulează programe speciale de instruire pentru a integra aceste tehnologii în apărarea statelor membre. În același timp, industria de profil intră în joc. Companii de apărare livrează deja sisteme anti-dronă precum ReDrone, care combină radarul, interceptarea radio, bruiajul și senzorii electro-optici. Proiectele PESCO, aflate sub umbrela UE, urmăresc dezvoltarea unor capacități comune, modulare și interoperabile.

Apărarea se construiește pe două paliere: cel „soft”, care include războiul electronic și bruiajul pentru a întrerupe comunicațiile dintre operator și dronă, și cel „hard”, care aduce în teren rachete cu rază scurtă, mitraliere automate, arme laser sau drone interceptoare. Pentru zonele greu accesibile, soluțiile includ drone tethered, alimentate permanent de la sol, ori turnuri de supraveghere cu senzori de ultimă generație. Pe lângă tehnologie, guvernele europene iau măsuri legislative.

Lituania a autorizat deja armata să doboare orice dronă neidentificată care pătrunde în spațiul său aerian, iar alte state analizează reglementări similare pentru a le oferi militarilor libertatea de a acționa. „Europa nu este pregătită pentru provocările militare ale următorilor ani și trebuie să adopte o mentalitate de război”, avertizează secretarul general al NATO, Mark Rutte. Afirmația sa reflectă realitatea: zidul anti-drone al secolului XXI nu va fi construit din beton și sârmă ghimpată, ci din radare, senzori, bruiaje și interceptoare, o fortificație digitală menită să apere continentul de o amenințare care devine tot mai prezentă.

Ce face România în acest context al războiului dronelor?

România se pregătește tot mai serios pentru un scenariu în care dronele devin arma principală a războiului hibrid dus la frontierele estice ale Europei. De la Marea Neagră până la Dunăre, autoritățile iau măsuri rapide pentru a întări apărarea antiaeriană și pentru a reduce vulnerabilitățile create de aparatele fără pilot. Parlamentul a adoptat recent o lege care permite armatei să neutralizeze orice dronă neidentificată ce pătrunde în spațiul aerian românesc.

Este o schimbare de paradigmă, prin care militarii capătă libertatea de a reacționa imediat, fără birocrație sau ezitări. Pe plan tehnologic, România a intrat într-un parteneriat cu Ucraina pentru a produce pe teritoriul său drone defensive destinate protejării flancului estic al NATO și al Uniunii Europene. În paralel, Ministerul Apărării a contractat sistemul israelian ReDrone, capabil să detecteze și să neutralizeze dronele prin radar, bruiaj și senzori electro-optici. Alte programe, precum SHORAD-VSHORAD, vor dota brigăzile românești cu capacități mobile de apărare antiaeriană, adaptate la noile amenințări.

Nici industria locală nu stă deoparte. Compania BlueSpace Technology a lansat primul sistem anti-dronă dezvoltat integral în România, bazat pe bruiaj multi-frecvență și antene direcționale, iar OVES Enterprise colaborează cu firma americană MSI Defense la soluții anti-dronă integrate cu inteligență artificială. Exercițiile comune cu NATO completează acest tablou. La Constanța, în cadrul Ramstein Flag 2025 , au fost testate scenarii reale de bruiaj și apărare împotriva dronelor de clasă mică, iar aviația militară a ridicat de mai multe ori avioane F-16 pentru a urmări drone rusești care s-au apropiat periculos de spațiul aerian național.

Cu resurse limitate, dar cu presiunea unei frontiere aflate în prima linie, România construiește pas cu pas propriul său „zid invizibil” împotriva dronelor. Este o combinație de legislație, tehnologie locală, cooperare internațională și dislocări militare, care încearcă să transforme una dintre cele mai expuse granițe ale Europei într-un bastion al securității.

Sunt vecinii Ucrainei la răscruce?

Ucrainenii au sperat că atacurile cu drone rusești asupra Poloniei vor forța NATO să treacă de la declarații la acțiuni și că vecinii vor mobiliza mai multe resurse pentru a-i sprijini. În loc de unitate, evenimentele au adus însă o nouă linie de divizare. În unele țări din Europa Centrală, teoriile conspiraționiste au explodat: „provocare din partea Ucrainei”, „capcană pentru Occident”, „trebuie să negociem cu Moscova”. Sunt exact narativele pe care Kremlinul le propagă de ani de zile și care, acum, au ajuns parte din discursul public european. Istoria oferă paralele neliniștitoare. În 1938, când Hitler cerea Sudeții, nu au lipsit politicienii și publiciștii dispuși să arunce vina pe cehi, acuzându-i că „provocă” Germania. Cu cât Berlinul amenința mai agresiv, cu atât creșteau presiunile împotriva Pragăi.

Rezultatul acestei logici a împăciuirii a fost declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial. Astăzi, dronele cad pe teritoriul Poloniei și României, dar unii politicieni preferă să acuze Kievul în locul Moscovei. Este aceeași mentalitate de cedare în fața agresorului, cu aceleași consecințe: o invitație la noi acte de violență. Balcanii au cunoscut și ei această greșeală. Tratată drept un „conflict intern”, agresiunea lui Miloșevici a fost lăsată să continue, iar lipsa de reacție a Occidentului a dus la masacrul de la Srebrenica. Chiar și după aceea, dictatorul a fost adus la masa negocierilor de la Dayton, cu rezultatul unei crize interminabile și al unui stat disfuncțional în Bosnia și Herțegovina. De aceea, tentația de a considera atacurile cu drone Shahed drept „nu e războiul nostru” este extrem de periculoasă.

Nu doar pentru Ucraina, ci pentru întreaga regiune. Faptul că un lider responsabil pentru atrocitățile de la Bucea este încă văzut de unii drept partener viabil de pace arată cât de adânc poate merge autoamăgirea europeană. Dronele care violează spațiul aerian al NATO sunt doar partea vizibilă a unui fenomen mult mai grav. Ținta reală este încrederea internă: între cetățeni și guvern, între popor și armată. Kremlinul știe că suspiciunea, frica și diviziunea pot slăbi Europa mai rapid decât rachetele. O regiune fragmentată se înfrânge bucată cu bucată. În acest context, Ucraina nu este doar victima unei agresiuni, ci și purtătoarea unei agende realiste pentru întreaga Europă Centrală: integrarea în Uniunea Europeană, consolidarea unui cordon de bună vecinătate și construirea unui sistem de securitate bazat pe solidaritate, nu pe frică. Kievul propune un plan de supraviețuire, nu doar pentru sine, ci pentru regiune.

Asta nu înseamnă să ne alăturăm războiului din Ucraina cum ar vrea unii lideri europeni. Concluzia este că liderii europeni susțin în mare majoritate Ucraina, reafirmând sprijinul militar, financiar și politic pentru a-i apăra suveranitatea și integritatea teritorială. UE vede războiul ca pe o amenințare directă la adresa securității continentului și, ca urmare, își consolidează apărarea și cooperează mai strâns. Europa nu mai este „în pace” cu Rusia, chiar dacă nu este implicată direct în conflict.

România adoptă o linie de stat relativ clară și consecventă: susținerea Ucrainei, asumarea rolului de „gardian” al flancului estic al NATO, și participare în mecanisme de sprijin militar, logistic și diplomatic. Cu toate acestea, există tensiuni politice interne și voci divergente care contestă intensitatea și costurile acestui sprijin, dar ele nu sunt dominante la nivel guvernamental.

Nu există informații credibile că România intenționează să trimită trupe de luptă pe teritoriul Ucrainei (în mod oficial). Întrebarea este dacă acest plan poate funcționa fără principalul actor extern: Statele Unite. Europenii pot continua să ezite, să calculeze pierderile economice din sancțiuni și să se teamă de renunțarea la energia rusească. Dar experiența istorică arată că numai Washingtonul are forța de a transforma frica în hotărâre. A făcut-o după 1945. Și ar trebui să o facă din nou astăzi.

Post Scriptum: ReDrone, scutul invizibil împotriva dronelor

România, la fel ca alte state NATO, a decis să își consolideze apărarea aeriană prin achiziția sistemului ReDrone, dezvoltat de compania israeliană Elbit Systems. Noul echipament este specializat în contracararea aparatelor fără pilot și creează un adevărat „dom invizibil” de protecție împotriva amenințărilor aeriene moderne. ReDrone funcționează pe mai multe niveluri. În primul rând, detectează dronele ostile folosind radar, senzori electro-optici și sisteme de interceptare a semnalelor radio.

Ulterior, le identifică și analizează sursa de control, pentru a stabili dacă aparatul este prieten sau inamic. Pasul decisiv este neutralizarea: prin bruiaj direcționat, sistemul poate bloca comunicațiile dintre operator și dronă sau îi poate tăia accesul la semnalul GPS, forțând-o să aterizeze ori să se întoarcă. Un avantaj major este că ReDrone nu se bazează exclusiv pe distrugerea fizică a dronei, evitând astfel riscul ca aparatul doborât să cadă peste zone populate sau infrastructuri sensibile. Sistemul poate fi instalat atât pe obiective fixe – aeroporturi, baze militare, centrale energetice – cât și pe platforme mobile, oferind o protecție flexibilă și adaptată nevoilor operaționale.

Prin implementarea acestui tip de tehnologie, România își alătură pașii la strategia NATO de consolidare a flancului estic. ReDrone devine astfel o piesă importantă din „zidul anti-drone” pe care Europa îl ridică în fața noilor amenințări.