De la Troțki și pioletul marxistului Mercader la apa fiartă a neomarxiștilor lui Iulian Lorincz

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Este uluitor cum neomarxiștii lui Soros, USR, vor totul când acum reprezintă maximum 8-9% dintre români. Cererile exprimate de Dominic Fritz de a avea cât mai multe ministere importante în Guvernul de marionete Mureșan sunt de-a dreptul șocante. Printre ministerele cerute de Fritz se numără Economie, Transporturi, Apărare, Externe, Justiție și Muncă.

Portofoliile cerute de liderul USR sunt printre cele mai importante dintr-un Executiv, ministere avizatoare pentru proiectele guvernamentale si, mai ales, ministere prezente în CSAT. Dar, la o privire mai amplu-atentă, aceste cereri sunt în spiritul a ceeace Marx, Lenin, Stalin și întraga pletoră a stângii criminale dintotdeauna și-a dorit. să conducă popoare care nu i-a ales niciodată…

Tocmai începea pandemia. La Caracas fuseserăm controlați cu un fel de pistol îndreptat spre frunte, cu care ni se lua temperatura, gest încă suficient de nou încât să ni se pară mai degrabă exotic decât amenințător. Nu știam că lumea pe care o consideram normală mai avea doar câteva săptămâni până să se închidă și continuam să călătorim cu seninătatea celor care nu aflaseră încă faptul că libertatea de a urca într-un avion, de a intra într-un restaurant sau pur și simplu de a trece o frontieră avea să devină, pentru o vreme, o amintire.

La Havana, ca orice mediocru conștiincios ajuns în Cuba, m-am grăbit să calc pe urmele lui Hemingway.

Am mers la Finca Vigía și la Ambos Mundos, am trecut pe la Bodeguita del Medio și Floridita și, împreună cu prietenii mei, am băut romuri cu gheață și am fumat Cohiba Siglo VI după câte o masă tipic cubaneză la Cocina de Lilliam. Făceam, cu alte cuvinte, ceea ce trebuie să facă un european ajuns la Havana și suficient de alfabetizat cât să știe cine fusese Hemingway.

Cum au devorat bolșevicii partidele de stânga din România. Document CIA

Funcții ascunse pe telefon. Opțiunile utile pe care majoritatea utilizatorilor le ignoră

Am mers, firește, și la Cojímar, satul pescăresc de lângă Havana în care realitatea și ficțiunea lui Hemingway par să se fi amestecat definitiv. Acolo își ținea ambarcațiunea Pilar, acolo cunoscuse pescarii care aveau să intre, într-un fel sau altul, în lumea lui, iar noi căutam, bineînțeles, urmele bătrânului Santiago din ”Bătrânul și marea”. Casa pescarului exista pentru noi cu acea realitate specială pe care o capătă locurile unei cărți iubite: știam foarte bine că Santiago era un personaj și totuși mergeam să-i căutăm coliba de parcă bătrânul ar fi putut ieși în orice clipă la ușă, privind marea și întrebându-se dacă a doua zi va avea mai mult noroc.

Din restaurantul pe care îl păstrasem eu în minte ca făcând parte din această lume aproape, ”La terrazza” nu mai rămăsese nimic din ceea ce știam din alți ani.

Era ruină; în schimb, statuia lui Hemingway continua să privească locul, suficientă parcă pentru ca ficțiunea să supraviețuiască realității. Cojímar avea însă marea, lumina aceea cubaneză imposibil de povestit și sentimentul că, dincolo de tot comerțul turistic construit în jurul scriitorului, oceanul din fața noastră era chiar oceanul din carte.

Și eram noi: Cozmin, Adrian, Andi și Mihai, plus un mediocru — eu — privind locurile acelea minunate cu seriozitatea ușor ridicolă a unor oameni care se străduiau să respecte programul ”cultural” lăsat de Hemingway, în La Bodeguita del Medio, deasupra barului: „My mojito in La Bodeguita, my daiquiri in El Floridita.” Nu eram oamenii care să nesocotească indicațiile unui Nobel, așa încât ne-am făcut datoria cu o disciplină exemplară: mojito la Bodeguita, daiquiri la Floridita, rom Santiago în celelalte împrejurări în care Cuba părea să-l solicite și câte un Cohiba Siglo VI atunci când împrejurarea devenea suficient de solemnă.

Dar poate cele mai frumoase ore nu le petreceam nici la Bodeguita, nici la Floridita și nici alergând după Hemingway, ci pur și simplu în curtea însorită a Hotelului Nacional de Cuba, deasupra oceanului. Coboram din camerele strâmte ale Nacionalului și rămâneam acolo ore întregi, fără vreun program și fără nevoia de a mai bifa ceva, privind marea, fumând, bând și ascultându-l pe Manuel, care ne cânta la chitară și cu vocea melodiile devenite celebre prin Compay Segundo și Buena Vista Social Club.

Numele lui Compay Segundo însuși parcă fusese inventat pentru lumea aceea: „compay”, de la compadre, iar „Segundo” pentru că vocea lui era a doua, armonia gravă care venea în spatele primei voci.

Muzica aceea se potrivea cu Havana mai bine decât orice ghid turistic, pentru că nu explica nimic și, tocmai de aceea, spunea aproape totul. Nu trebuia decât să stai în curtea Nacionalului, cu Atlanticul în față și cu chitara lui Manuel undeva lângă tine, pentru ca orașul să nu mai aibă nevoie de comentarii.

Iar Hotel Nacional avea propriile lui fantome. Prin camerele, holurile, barurile și grădinile prin care ne plimbam noi trecuseră Hemingway, Marlon Brando, Ava Gardner, Marquez, Frank Sinatra, Gary Cooper, Churchill și atâția alții, dar și oameni cu biografii ceva mai puțin potrivite pentru albumele de onoare ale unui hotel: Lucky Luciano, Meyer Lansky și alți reprezentanți iluștri ai mafiei americane, care făcuseră din Havana uneia dintre capitalele jocurilor, banilor și nopților fără sfârșit. În 1946, Nacionalul găzduise chiar celebra reuniune mafiotă asociată cu Luciano și Lansky.

Îmi place să-mi amintesc că noi stăteam acolo fără să avem nevoie de vreo asemenea biografie pentru a ne simți bine. Cozmin, Adrian, Andi, Mihai și mediocrul de serviciu ocupam pentru câteva ore aceleași terase pe care se perindaseră scriitori, actori, șefi de stat, milionari, aventurieri și mafioți, ascultându-l pe Manuel și privind oceanul cu sentimentul acela rar că nu trebuie să se întâmple nimic pentru ca o zi să fie memorabilă.

Ironia aveam s-o descopăr mult mai târziu.

În timp ce eu îmi beam romul la Bodeguita și urmăream disciplinat fantoma lui Hemingway prin Havana, undeva în același oraș, la câțiva kilometri de mine, în cartierul Mantilla, trăia și scria Leonardo Padura, despre care atunci nu știam aproape nimic. Omul pe lângă care treceam, metaforic vorbind, fără să-l văd avea să mă intereseze, peste ani, poate mai mult decât celebrul american pe urmele căruia venisem conștiincios să mă plimb.

Există ceva aproape comic în această amintire: eu îl căutam pe celebrul sinucigaș, în timp ce scriitorul viu care avea să-mi ofere una dintre cele mai tulburătoare chei pentru înțelegerea secolului XX se afla undeva, nevăzut, în același oraș.

Cartea era ”Omul care iubea câinii”, iar în centrul ei se aflau Troțki și Ramón Mercader, omul care avea să-l ucidă în 1940, în Mexic, din ordinul sistemului stalinist.

Citită astăzi, cartea lui Padura mi se pare însă mult mai mult decât romanul extraordinar al unei crime politice. Este romanul unei idei și, mai ales, al momentului în care o idee începe să valoreze mai mult decât omul; este povestea acelei certitudini politice care îi permite celui ce pretinde că a înțeles sensul istoriei să considere că voința celuilalt devine, în anumite împrejurări, un inconvenient.

Padura însuși a explicat că Mercader îl interesa ca fiind omul care renunță la tot pentru o credință și pentru o ideologie devenită dogmatică. Nu crima este, așadar, începutul monstruozității, ci delegarea conștiinței.

Aici începe adevărata poveste. Nu cu pioletul, pentru că pioletul este doar ultimul obiect dintr-un drum mult mai lung. Totul începe atunci când un om acceptă că există un sens obligatoriu al istoriei, continuă când acceptă că partidul cunoaște acel sens mai bine decât individul și devine primejdios când adversarul încetează să mai fie un om care gândește diferit și se transformă într-un obstacol așezat între omenire și viitorul care i-a fost promis.

Marxismul a avut dintotdeauna această relație paradoxală cu omul: a iubit enorm Omul abstract și a putut deveni nemilos cu oamenii concreți. A iubit proletariatul, masele, egalitatea, emanciparea și societatea viitoare, dar omul adevărat avea prostul obicei de a nu corespunde întotdeauna omului imaginat de doctrină. Uneori nu înțelegea ce era bine pentru el, alteori refuza să se lase emancipat, iar atunci când i se permitea să aleagă putea avea chiar neobrăzarea de a alege altceva decât ceea ce istoria stabilise că ar trebui să aleagă.

De aici se naște una dintre întrebările fundamentale ale politicii moderne: ce faci atunci când oamenii nu vor binele pe care tu îl vrei pentru ei?

Democrația oferă un răspuns frustrant de modest: încerci să-i convingi, iar dacă nu reușești, pierzi alegerile, accepți rezultatul și încerci din nou. Ideologiile convinse că posedă adevărul sunt tentate de un răspuns mult mai eficient: dacă oamenii nu înțeleg încă, cineva trebuie să decidă în locul lor până când vor înțelege.

Iar acel „până când” s-a dovedit, în istorie, remarcabil de elastic.

Nu cred că asemenea reflexe au dispărut odată cu Uniunea Sovietică și nici nu cred că trebuie să reapară lagărul, partidul unic sau pioletul lui Mercader pentru a le putea recunoaște. Ideologiile își schimbă vocabularul, instituțiile se schimbă, epocile sunt incomparabile, dar tentația puterii (neo) marxiste de a considera propria certitudine superioară voinței celor guvernați este mult mai veche și mai rezistentă decât oricare dintre formele ei istorice.

De aceea m-am gândit din nou la Padura când, în ianuarie 2025, Thierry Breton, fost comisar european, a rostit următoarea frază:

„Să aplicăm legile noastre în Europa atunci când există riscul ca ele să fie eludate și când neaplicarea lor ar putea conduce la ingerințe. Am făcut-o în România și, evident, o vom face, dacă va fi necesar, și în Germania.”

Nu simt nevoia să-i adaug explicații. „Am făcut-o în România” și „o vom face, dacă va fi necesar, și în Germania” sunt cuvintele lui Breton, iar cititorul poate decide singur ce înțelege din ele.

Pentru mine, ele readuc însă în discuție întrebarea de la care plecasem: ce se întâmplă atunci când cei aflați în apropierea puterii ajung la convingerea că apărarea unei ordini considerate juste poate deveni mai importantă decât voința exprimată de cei care votează?

România tocmai trecuse prin anularea primului tur al alegerilor prezidențiale din 2024, o situație aproape fără precedent în democrația românească și mondială recentă. Nu mă interesează aici să rejudec juridic decizia Curții Constituționale, ci altceva, poate mai important pentru un eseu despre putere: momentul în care cetățeanul descoperă că votul pe care tocmai l-a introdus în urnă poate înceta să producă efecte prin decizia unei instituții și că, din acel moment, încrederea lui în sistem depinde enorm de transparența și forța explicației pe care o primește.

Când explicația nu-l convinge, reacția comodă a puterii este să-l suspecteze pe el. A fost manipulat, dezinformat, radicalizat, indus în eroare de rețelele sociale, victimă a propagandei sau incapabil să înțeleagă complexitatea momentului. Toate aceste fenomene există și uneori pot fi demonstrate. Problema începe atunci când ele încetează să mai fie explicații pentru anumite situații și devin explicația universală pentru orice vot care nu convine.

Atunci apare din nou, foarte discret și fără uniformele secolului trecut, vechea superioritate a celui care știe asupra celui care doar votează.

Germania oferă în aceste zile o altă imagine a distanței care se poate instala între cei care conduc și cei conduși. La alegerile din Mecklenburg-Pomerania Occidentală din 20 septembrie 2026, CDU a cancelarului Friedrich Merz a obținut numai 4,9%, cel mai slab rezultat al partidului într-un scrutin regional în perioada postbelică. Merz însuși a numit rezultatul un „dezastru”, dar a anunțat că își continuă agenda politică și va rămâne la putere.

Firește, un cancelar german nu este obligat constituțional să demisioneze fiindcă partidul său pierde alegeri regionale sau fiindcă sondajele îi sunt nefavorabile. Democrația reprezentativă nu este un sondaj permanent. Dar tocmai această realitate ne permite să observăm o distincție care mi se pare tot mai importantă: poți păstra legitimitatea juridică a funcției și, în același timp, să pierzi treptat sentimentul reprezentării politice în ochii unei părți tot mai mari a societății.

Întrebarea este ce face puterea când distanța dintre cele două devine foarte mare. Își verifică propriile certitudini, încearcă să înțeleagă de ce oamenii pleacă de lângă ea și își modifică politica sau începe să explice că oamenii s-au îndepărtat fiindcă au fost manipulați și nu mai înțeleg ceea ce este bine pentru ei?

Avem și acasă o mică scenă, mult mai puțin solemnă, dar tocmai de aceea memorabilă. USR obținuse 12,4% la alegerile parlamentare din 2024, iar în barometrul INSCOP din septembrie 2026 ajunsese la 9% în intenția de vot, în scădere de la 12,7% în aprilie și 10% în mai.

În martie 2026, deputatul USR Iulian Lorincz a rezumat într-o singură frază hotărârea partidului său de a rămâne la guvernare: „Nici dacă aruncă pe noi cu apă fiartă nu ieșim de la guvernare.”

Trebuie spus că procentele din sondaje nu dau jos guverne și nici nu retrag mandate între două alegeri. Dar dincolo de această evidență constituțională rămâne savoarea involuntară a propoziției și, mai ales, imaginea pe care o produce: un partid al cărui sprijin electoral măsurat scade dramatic, dar al cărui reprezentant proclamă că nici apa fiartă nu-l mai poate desprinde de guvernare.

De la solemnul „dacă va fi necesar” al lui Breton până la mult mai balcanicul „nici dacă aruncă pe noi cu apă fiartă”, vocabularul diferă considerabil. Întrebarea care mă interesează rămâne însă aceeași: cât mai contează ceea ce spun oamenii atunci când cei aflați la putere sunt convinși că au suficiente motive pentru a continua?

Aici mi se pare că vechiul marxism și reflexele  stângii europene  neomarxiste contemporane merită privite împreună, nu pentru a pretinde că sunt identice — evident că nu sunt —, ci pentru a cerceta supraviețuirea unei anumite certitudini pseudo-intelectuale: ideea că există o direcție corectă a istoriei și că cel care se împotrivește acesteia nu face pur și simplu o altă alegere politică, ci dovedește că nu a înțeles încă suficient de bine lumea.

Vocabularul s-a schimbat enorm.

Nu mai vorbim despre avangarda proletariatului, dictatura proletariatului sau dușmanul de clasă, ci despre expertiză, valori, reziliență democratică, dezinformare, protejarea instituțiilor, transsexualism, LGBTQ și combaterea ingerințelor. Unele dintre aceste instrumente sunt indispensabile democrației contemporane, însă tocmai de aceea merită urmărită cu atenție granița dintre două propoziții aparent apropiate și fundamental diferite: trebuie să-i protejăm pe oameni pentru ca ei să poată alege liber și trebuie să-i protejăm pe oameni de ceea ce ar putea alege.

Între ele încape o întreagă filozofie a puterii.

Democrația trăiește tocmai în spațiul incomod dintre aceste două certitudini și ne cere ceva mult mai greu decât simpla participare la alegeri: să acceptăm că adversarul nostru are dreptul să câștige.

Este foarte ușor să fii democrat în seara în care câștigă candidatul tău. Adevărata probă vine atunci când câștigă omul pe care îl deteşti, partidul pe care îl consideri periculos sau ideea care ți se pare absurdă. În acea seară afli dacă ai crezut cu adevărat în vot sau numai în posibilitatea ca votul celorlalți să confirme ceea ce știai tu deja.

Asta nu înseamnă că orice majoritate poate face orice dorește.

O democrație constituțională are legi, drepturi fundamentale, instanțe și contraputeri tocmai pentru ca majoritatea de astăzi să nu poată lua minorității dreptul de a deveni majoritatea de mâine. Dar nici aceste instituții nu pot supraviețui la nesfârșit dacă cetățeanul ajunge să  fie obligat, sau mințit să creadă că ele există pentru a corecta votul atunci când rezultatul lui este considerat nepotrivit.

Acesta este lucrul pe care l-am înțeles târziu din cartea lui Padura. Mercader nu este important numai fiindcă l-a ucis pe Troțki, după cum Troțki nu devine retrospectiv un democrat liberal numai fiindcă a fost victima lui Stalin. Important este mecanismul intelectual prin care omul ajunge să considere că există o cauză atât de dreaptă încât dreptul celuilalt de a se opune ei devine secundar.

Padura însuși a ajuns la povestea aceasta pornind, într-un fel, tot de la o absență. În Cuba tinereții sale, Troțki practic nu exista; scriitorul avea să povestească mai târziu că adevărata curiozitate pentru el s-a născut în 1989, când a vizitat casa lui Troțki din Coyoacán, iar descoperirea ulterioară că Ramón Mercader își petrecuse ultimii ani chiar în Cuba l-a tulburat tocmai fiindcă și-a dat seama că s-ar fi putut întâlni cu el pe stradă.

Îmi place enorm această ironie, poate și pentru că acum o înțeleg altfel. Padura descoperise că ar fi putut trece pe lângă Mercader fără să știe cine este, iar eu, câteva decenii mai târziu, trecusem prin Havana fără să știu aproape nimic despre Padura.

Mă văd din nou în Havana de la începutul pandemiei, făcând ceea ce făceau turiștii înainte ca lumea să se închidă, urmărindu-l pe Hemingway prin oraș, oprindu-mă la Bodeguita și Floridita, bând rom cu gheață, fumând Cohiba Siglo VI cu prietenii mei și având probabil mulțumirea mediocrului care știe că și-a făcut conștiincios datoria culturală. Iar undeva, la câțiva kilometri de mine, în Mantilla, era Leonardo Padura.

Nu știam nimic despre el, până ce prietena Gențiana, o mare iubitoare a Americii Latine, care îl întâlnise, nu mi l-a ”povestit”. Iar el scrisese deja cartea pe care aveam s-o înțeleg mult mai târziu.

Acesta este adevăratul meu suvenir din Havana. Nu Hemingway, nu Floridita, nici măcar Cohiba Siglo VI, ci această întâlnire ratată cu un scriitor despre existența căruia nu știam și întrebarea pe care romanul lui avea să mi-o lase peste ani: ce se întâmplă cu o societate în clipa în care cineva ajunge atât de convins că știe ce este bine pentru ceilalți, încât începe să considere consimțământul lor un inconvenient?

Pioletul lui Mercader aparține, din fericire, unei alte lumi. Dar certitudinea că unii știu mai bine decât ceilalți ce trebuie să aleagă s-a dovedit mult mai longevivă…