Cine are grijă de vârstnici în România. Sistemul public, azilele private sau familie?

Sursa foto: Dreamstime.com

După scandalul „azilelor groazei”, autoritățile promit reformă și controale permanente. Realitatea din teren rămâne însă aceeași: vârstnicii sunt îngrijiți fie de familie, fie în cămine private scumpe, în timp ce statul acoperă prea puține locuri. Analizăm costurile, capacitatea reală și planurile Ministerului Muncii.

România îmbătrânește, dar sistemul nu ține pasul

România are peste 3,7 milioane de persoane de peste 65 de ani și intră accelerat într-o etapă demografică de îmbătrânire. Țara are tot mai mulți vârstnici și tot mai puțini adulți activi care să aibă grijă de ei. Statul știe asta și o recunoaște în documentele oficiale privind îngrijirea pe termen lung.

Întrebarea este simplă și crudă: cine are grijă de bătrâni, concret, azi? Răspunsul oficial ar trebui să fie „rețeaua publică de servicii sociale”. Răspunsul real e altul: familia, căminele private și improvizația.

Ce oferă statul: locuri puține, personal puțin, liste de așteptare

Centrele rezidențiale pentru vârstnici administrate de autoritățile locale – prin direcțiile de asistență socială sau direcțiile de protecție socială – există, dar sunt puține și permanent suprasolicitate. Statul a recunoscut în propriile strategii că nu are suficiente servicii de îngrijire de lungă durată și că nu reușește să acopere cererea actuală, cu atât mai puțin pe cea care va veni în următorii ani. În multe județe, căminele publice pentru persoane vârstnice au liste de așteptare care se măsoară în luni sau chiar ani.

Problema nu e doar numărul de locuri, ci și standardul de îngrijire. Statul îți poate oferi un pat, masă, medicație de bază, asistență la igienă. Dar în foarte multe cazuri nu își permite servicii reale de recuperare, terapie ocupațională, psihologie, kinetoterapie, adică exact ce menține demnitatea și autonomia unui om de 80 de ani.

Azilele groazei a scos la suprafață mizeria din sistem

După scandalul din 2023, când au fost documentate cazuri grave de abuz și neglijare în unele centre private și ong-izate din Ilfov, autoritățile au intrat public în criză de imagine. Au avut loc controale masive la mii de centre pentru bătrâni, persoane cu dizabilități și copii. În doar câteva zile, în iulie 2023, inspectorii sociali au verificat peste 2.000 de centre și au închis direct 21 dintre ele, iar activitatea altor 27 a fost suspendată până la remedierea problemelor. S-au dat amenzi de aproape un milion de lei. Scandalul a fost numit în presă „azilele groazei”.

Aceste controale au continuat și în anii următori sub presiune politică. În februarie 2025, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC) a anunțat noi verificări în centrele pentru vârstnici și persoane cu dizabilități, inclusiv în zonele de alimentație și igienă. Au fost controlați 253 de operatori într-o singură acțiune, au fost aplicate amenzi de aproape 1,4 milioane de lei, iar 36 de centre au primit oprire temporară a activității pentru nerespectarea normelor.

Cu alte cuvinte, statul își verifică propriile servicii și serviciile private mai des decât o făcea înainte. Dar asta confirmă și ceva neliniștitor: vulnerabilitatea este structurală, nu excepțională.

Căminele private oferă un standard mai bun, dar prețul este mult peste pensie

În paralel cu oferta publică limitată a apărut, în ultimii ani, o piață privată de îngrijire pentru vârstnici. Aici intră cămine private acreditate ca servicii sociale, firme comerciale care oferă îngrijire rezidențială 24/7, dar și asociații sau fundații care funcționează practic tot ca azile, contra cost.

Aceste centre private sunt majoritare numeric. În România existau sute de cămine pentru vârstnici acreditate încă din 2023, iar doar aproximativ 16% dintre ele erau ale statului. Restul erau private.

Diferența principală este prețul. Un loc într-un centru privat care oferă cazare, masă, supraveghere medicală și asistență permanentă pornește, în general, de la 3.000–4.000 de lei pe lună în orașe mai mici și poate depăși 5.000–6.000 de lei în București sau în centrele „premium”, acolo unde există îngrijire medicală permanentă, fizioterapie și condiții hoteliere.

Tariful crește dacă persoana este imobilizată la pat sau are nevoie de supraveghere neurologică (Alzheimer, demență severă). Asta înseamnă că, pentru foarte mulți bătrâni, diferența dintre a fi îngrijit și a nu fi îngrijit depinde de existența unui copil cu salariu bun, capabil să plătească lunar.

Problema majoră care stă în calea fericirii seniorilor

Pensiile medii din România nu acoperă asemenea costuri. De foarte multe ori, familia ajunge să vândă bunuri, să închirieze apartamentul bătrânului sau să contribuie cu bani în comun între frați pentru a acoperi factura lunară.

Ministerul Muncii a încercat după scandalul din 2023 să limiteze logica „facem azil ca afacere de profit”. Una dintre măsurile discutate a fost ca aceste centre private să fie tratate ca întreprinderi sociale, obligate să reinvestească până la 90% din profit în îmbunătățirea serviciilor, nu doar să extragă bani din îngrijirea bătrânilor. Ideea oficială este că îngrijirea de lungă durată nu poate funcționa la fel ca orice SRL orientat la marjă.

Reforma a mers în paralel cu modificări legislative privind licențierea și monitorizarea furnizorilor de servicii sociale. Legea nr. 17/2000 privind asistența socială a persoanelor vârstnice a fost republicată și actualizată, ultima formă consolidată fiind publicată în Monitorul Oficial în 2024. Textul clarifică responsabilitățile autorităților locale, dreptul persoanei vârstnice la asistență socială și obligațiile de control asupra centrelor de îngrijire.

Mesajul politic este limpede: nu vrem să mai aflăm din presă că bătrânii sunt bătuți, sedați sau înfometați. Mesajul economic e mai trist: serviciul bun costă, iar familiile trebuie oricum să plătească.

Familia rămâne ultimul și, de fapt, primul pilon

După tot scandalul public, după toate declarațiile Ministerului Muncii, pilonul esențial rămâne același ca acum 30 de ani: familia.

În marea majoritate a cazurilor, îngrijirea de zi cu zi a unui vârstnic fragil cade pe umerii copiilor sau pe umerii unei rude. Asta înseamnă luat medicamentele la timp, mers la medic, igienă personală, gătit potrivit dietei și, nu în ultimul rând, supraveghere permanentă împotriva căzăturilor, confuziilor, rătăcirilor. Pentru mulți, e imposibil să-și păstreze un job full-time și să ofere această îngrijire 24/7.

România nu are încă la scară largă servicii comunitare de îngrijire la domiciliu pentru bătrâni dependenți, livrate profesionist, zilnic, pe model occidental. Există astfel de servicii izolat – ONG-uri, primării care au angajat îngrijitori la domiciliu, proiecte pilot – dar nu există o rețea națională funcțională cu acoperire zilnică. Statul recunoaște oficial acest gol și spune, în planurile sale strategice, că vrea să dezvolte servicii de îngrijire la domiciliu și centre de zi, pentru a nu transforma imediat bătrânul într-un „caz de internat”. Ținta declarată pentru 2025-2028 este extinderea unei rețele de 70+ centre care să asigure îngrijire și sprijin pentru câteva mii de persoane vârstnice.

Este un început, dar raportat la câteva milioane de vârstnici, impactul rămâne modest.