Sursa foto: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Subiectul de azi m-am decis cu greu să-l abordez. El a divizat deja societatea românească, se pare, ireconciliabil. Prăpastia care s-a căscat între pro-europeni, sau pro-occidentali, cum vreţi să le spuneţi şi partidele suveraniste este, deocamdată, de netrecut. Am decis totuşi să o fac, înfruntând pericolul de a fi blamat, înjurat de oameni din ambele tabere.
România se află la o răscruce. Pe deasupra noastră, peste capul nostru, fără măcar să fim băgaţi în seamă, se petrec lucruri grave, care vor marca istoria planetei pe mulţi ani de-acum încolo. Iar noi suntem pe nicăieri. Practic, nu în politica mare, unde se stabileşte noua ordine mondială, nu existăm, (ce pretenţii să avem când UE în întregul ei nu există) ci nici măcar în cea regională.
Ne-am dumirit ce vrem să alegem?
Calea europeană, cea de acum, alături de Ursula von der Leyen, din ce în ca mai contestată, de Metz care e pe tobogan, cu AfD în coastă, de Macron care sigur nu mai prinde încă un mandat, cu Marine Le Pen şi partidul ei urcând în sondaje, sau Trump care încalcă senin embargoul şi cumpără motorină de la Rusia, recomandând alegeri în Ucraina, alegeri pe care actualul preşedinte războinic sigur nu le mai câştigă. Doar că nu i-a spus lui Volodimir Zelenski să plece acasă, ori pe cea a celor menţionaţi, care vin din urmă tare de tot.
Am ales calea? Am ales pe ce parte a baricadei suntem, pentru că este clar, Europa şi SUA sunt pe părţi diferite ale baricadei.
După părerea mea, am ales, şi am ales greşit, cu talentul nostru de a miza pe cai şchiopi, după care să ne văităm la sfârşitul cursei că nu am avut noroc, că am pierdut, deşi nimeni nu ne-a obligat să mizăm pe acele gloabe. Nu ne-a obligat nimeni să dăm toţi banii din SAFE la nemţi, care să ne livreze nişte arme bune pentru războiul trecut, că acum, aşa cum vedem în Ucraina, războiul se duce cu drone şi rachete.
Noi luăm blindate, de parcă nu am şti că bătlia de la Kursk a fost hăt, în 1943 şi acum este în manualele de istorie militară drept cea mai mare bătălie de tancuri din istorie. Despre cea mai mare bătălie cu drone şi rachete hipersonice se va vorbi când noi vom fi pregătiţi pentru încă o bătălie de la Kursk. Adică vom fi, din punct de vedere militar, în 1943.
Nici „vânzarea” şantierului Naval de la Mangalia, obiectiv strategic de importanţă naţională, către o firmă de apartament din Mediaş, evident paravanul lui Rheinmetall, care a cumpărat şantierul pe banii noştri şi i-a mai şi rămas din ei, nu ne-a obligat nimeni să o facem. Am ales noi, adică nu chiar noi, dacă e să fim corecţi, ci nişte unii care s-au legat cu lanţuri de scaunele pe care le ocupă şi nu se dau duşi, deşi au fost demişi de aproape o jumătate de an.
Un guvern fantomă, care nu are puteri să facă rectificare bugetară pentru că nu mai este benzină pentru salvări şi medicamente în spitale, dar are putere să prăduiască Şantierul Naval Mangalia.
La astea să mai adăugăm sărăcia, nivelul de trai care s-a dus în cap, birurile şi toate celelalte nenorociri abătute asupra nostră, a oamenilor de rând. Toate la un loc arată că nu ne aflăm pe drumul cel bună, aşa cum de altfel consideră aproape 80 la sută dintre români.
Şi atunci? Ce-i de făcut?
Pentru că aşa este limpede că nu se mai poate. Vine iarna. O iarnă tare grea. Şi asta nu o spun meteorologii, anunţând căderi mari de zăpadă sau viscole, ci analiştii economici, referindu-se la puterea noastră de a îndura cheltuielile.
Conform sondajelor de opinie, speranţele multor români se îndrepată către AUR. Care, dacă mâine ar fi alegeri în România, le-ar câştiga sigur la scor. De altfel, AUR a anunţat că îşi doreşte anticipate. Doar că ele sunt aproape imposibil de a deveni realitate. Foarte mulţi parlamentari de acum, în cazul unor anticipate, nu ar mai intra în clădirea Parlamentului decât la ziua porţilor deschise, ca excursionişti. Aşa că se vor opune din răsputeri unei astfel de posibilităţi, pentru că şi-ar pierde scaunele şi privilegiile pe care unii le-au obţinut foarte greu şi cu mari cheltuieli. Atunci?
Arestarea lui Călin Georgescu, deşi nu este membru AUR, ar fi putut fi o oportunitate pentru forţarea acestor anticipate de către cei care se preconizează a fi câştigătorii.
Şi touşi, nu s-a întâmplat aşa. Desigur, a existat o susţinere clară de la tribuna Parlamentului sau pe reţelele de socializare a lui George Simion, care vorbea în numele partidului pentru eliberarea lui Călin Georgescu. Dar, cam atât. Nici manifestaţiile la care sunt chemaţi românii din diaspora nu-l vor scoate pe Călin Georgescu din arest.
De ce nu-şi scoate AUR susţinătorii în stradă? Mai ales că atât la locul unde este încarcerat Călin Georgescu, ori la sediul DIICOT unde este dus pentru a fi audiat, există un grup consistent de susţinători. Câteodată, două-trei mii de oameni, alte dăţi mai puţini, dar există şi sunt foarte vocali. Întrebarea: Unde este AUR, prezent doar prin simpatizanţi, poate şi ceva membri şi câţiva parlamentari care au trecut pe acolo, au salutat şi au plecat, şi-o pun mulţi dintre cei care manifestează în faţa Arestului Central şi care, unii dintre ei, au ajuns la capătul puterilor. Cu atât mai mult cu cât AUR a dovedit în câteva rânduri că are, la nivel naţional, o capacitate extrem de puternică de mobilizare şi poate scoate în stradă foarte mulţi oameni.
Mi-am pus şi eu această întrebare. Iată concluziile la care am ajuns.
Prima: dacă AUR şi-ar scoate simpatizanţii în stradă, care, după unele estimări s-ar număra la peste 100.000, cu câteva zeci de mii numai în capitală, cerând eliberarea lui Călin Georgescu, ar însemna că îi recunoaşte drept decidenţi pe cei care l-au arestat şi le-ar cere tot lor să-l elibereze. Ceea ce ar fi în contradicţie cu afirmaţiile liderilor AUR, că afirmă că avem de-a face cu nişte dosare fabricate la comandă politică. Ori, să ceri unora care răspund la comenzi politice să facă ceva în favoarea ta, înseamnă să-i recunoşti.
Iar AUR nu vrea asta. Atenţie, aceasta nu înseamnă o posibilă lovitură de stat, ci pur şi simplu nerecunoaşterea unor componenţi ai unor organe ale statului şi ale deciziilor acestora. Mai ales că rezultatul ar fi nul, cred eu. Oricâţi oameni ar fi în stradă, nu-l vor elibera pe Călin Georgescu la presiunea manifestanţilor, pentru că atunci ar da dovadă de slăbiciune şi ar fi mâncaţi. Aşa că, cel mult, vom asista la o cafteală cu gaze lacrimogene şi oameni răniţi, ca la deturnata manifestaţie a ciobanilor.
În al doilea rând. Obiectivele declarate ale AUR sunt alegeri anticipate şi demiterea preşedintelui Nicuşor Dan. Deocamdată, condiţiile externe pentru aceste acţiuni nu sunt îndeplinite. Nu a căzut încă zidul Parisului. Şi nici actualul zid al Berlinului. Dar, aceste condiţii pot fi îndeplinite în curând.
În Germania, AfD este în ascensiune.
Copreşedinţii Alice Weidel şi Tino Chrupalla sunt din ce în ce mai vocali. Cancelarul Metz este pe tobogan, cu partid cu tot. Aşa că noul zid al Berlinului se clatină rău de tot. În Franţa, partidul Adunarea Naţională, într-un sondaj actualizat la 12 octombrie 2026 este cotat la 35 la sută, cu 5,8 mai mult decât în sondajul precedent, iar Marine Le Pen şi Jean-Luc Mélenchon ar fi cei doi candidaţi care s-ar lupta în turul al doilea pentru Palatul Élysée.
Nici vorbă de Macron. Fără discuţie că o eventuală victorie a Adunării Naţionale va fi salutată, aşa cum s-a întâmplat şi cu AfD după Saxonia-Anhalt, ori după victoria Georgiei Meloni de către preşedintele SUA, Donald Trump.
Eu cred că atunci abia vor fi îndeplinite şi condiţiile externe. Cu Franţa, Germania, Italia, cele trei mari puteri ale Europei de partea lui şi binecuvântarea lui Donald Trump, AUR îşi va scoate oamenii în stradă. Probabil mult mai mulţi decât ar scoate acum. O mulţime suficientă pentru a fi capabilă să creeze presiune. Atunci vor putea cere nu doar eliberarea lui Călin Georgescu (asta ar veni firesc), ci alegeri anticipate şi apoi demisia sau referendum pentru demiterea lui Nicuşor Dan.
Recomandările noastre
