Sursa foto: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Totul a început de la o privire. O privire lungă, compătămitoare, tristă, aruncată de-a lungul unei străzi din Bucureşti. Ieri, sfeclit de teamă, ca de obicei, eram în drum spre dentist, când am trecut prin dreptul magazinului unei vechi prietene. Este o cofetărie. Una vestită pentru preparatele ei excepţionale. Patroana stătea în uşă şi privea lung pe trotuar, în urma unui om ce din spate părea a fi mai în vârstă, care se îndepărta cu paşi târşiiţi şi o sacoşică în mână pe fundul căreia se ghiceau câteva cumpărături.
Nu o fi putut omul să care mai mult. Împins de îndoiala că ne vom mai revedea până în sărbători, dar şi de dorinţa de a împărtăşi cu cineva spaima de dentist, am mers la ea. Voiam, după obicei, să ne îmbrăţişăm cordial, să ne urăm şi apoi să mai sporovăim preţ de câteva minute despre copii, iar ea despre nepoţi, pentru că Dumnezeu a binecuvântat-o şi cu nepoţi. Privirea ei însă, mi-a tăiat elanul. Şi de urări, şi de sporovăială. Îngrijorat, am întrebat-o mut dacă nu cumva păţise ceva rău. Ştiam că în fiecare an, atunci când se apropiau sărbătorile, avea obiceiul să meargă pe la câte o casă de copii sau pe la câte un azil de bătrâni, cu ceva bunătăţi pe care le face la ea în laborator, să-i bucure şi pe ei. Poate era ceva legat de asta? Nu! Dar ceva pe aproape.
Mi-a spus, cu un glas compătimitor şi trist la fel ca şi privirea: „Îl vezi pe omul acela cu sacoşa? A fost profesor.
Profesor de liceu. Soţia, la fel. Acum, dânsa nu prea iese, că e cam bolnavă şi s-a făcut frig. De mai bine de treizeci de ani vine în pragul sărbătorilor şi cumpără de la mine dulciuri. Au mulţi nepoţi. Ştii ce a cumpărat acum? O felie de cozonac. Pentru atât a avut bani. N-am ştiut cum să fac să nu-l jucnesc. Nu numai că-mi este client de atâta timp, dar şi el, şi soţia i-au fost profesori lui fiu-meu. Am pus o felie mai groasă, m-am făcut că o cântăresc şi i-am spus că are greutatea pe care mi-a cerut-o”.
Am încercat să o îmbunez: „Poate că nepoţii au mai crescut, nu mai sunt atât de dornici de cozonac”. Mi-a răspuns, cu acelaşi glas: „Da, cred că asta este. I-au crescut nepoţii. Fireşte că i-au crescut, în atâţia ani. Cum de nu mi-am dat seama?” Ne-am urat, fără însă să mai stăm de astă dată la obişnuita sporovăială şi a spus, când plecam. Nici măcar nu ştiu dacă mi se adresa mie. Totuşi, mie, cred, pentru că nu mai era nimeni în jur. Îndoiala mea că se adresase altcuiva venea de la faptul că mă îndepărtasem câţiva paşi iar vocea îi fusese destul de scăzută: „Aşa ne-au adus ăştia. Să cumpărăm cozonacul cu felia pentru sărbători.” Şi a continuat să privească în urma profesorului care, în ciuda mersului târşiit, se îndepărtase binişor.
Drumul către dentist, poate pentru a mi se mai ostoi frica, trece şi pe lângă Hala Obor.
Este aici un ardelean de la care iau brânză adevărată tot de vreo treizeci de ani. Ce-o fi fost ieri cu treizeci de aniul ăsta? M-am gândit să nu scap ocazia, mai ales că piaţa este foarte departe şi nu mai am cum trece atât de des cum o făceam când locuiam în apropiere. Când am intrat în hala uriaşă, am avut impresia că am intrat într-un muzeu înaite de ora închiderii. Deşi abia de se apropia prânzul, în cea mai mare piaţă din Bucureşti şi, probabil, una dintre cele mai mari din ţară, abia de erau zece, hai, cincisprezece clienţi care forfoteau prin spaţiul mare cât două hangare de aeroport. Vitrinele, toate pline ochi. Bunătăţi care mai de care.
Două precupeţe, una cu taraba plină de borcane şi ligheane cu murături, cealaltă cu verdeţuri şi legume, sprovăiau, plictisite de lipsa de clienţi: „Îţi spun eu sigur. A omorât-o ca să-i ia averea. Că nu se mai satură de bani. Ce-i pentru ei o crimă, pentru atâta avere?” „Nu cred, fată! Era bătrână rău, că am văzut-o la televizor, la înmormântare la Iliescu. Ziceai că se dusese să o înmormânteze pe ea. Mai aştepta şi el, acolo, puţin, cum a aşteptat cinci ani am înţeles, că se vedea că nu o mai duce mult.” Omul meu cu brânza avea taraba închisă. Vânzătorea de lângă el, care şi ea strângea marfa, mi-a spus că plecase de vreo oră.
Lume aproape deloc, vânzători care închid în jurul prânzului... Ştiam că din când în când, hala se închide pentru curăţenie generală. Am crezut că am nimerit într-o astfel de zi. M-a lămurit vânzătoarea de brânzeturi care strângea: „Nu mai este aşa. Acum curăţenia se face noaptea. Dar n-avem la ce sta, că nu sunt clienţi. De dimineaţă am vândut două kilograme de brânză. Vreo cinci oameni.”
Am părăsit hala goală cu aceeaşi senzaţie că treceam printr-un muzeu înainte de ora închiderii.
Exponatele, care de care mai apetisante, la locul lor, umplând vitrinele. Vizitatori, mai rămăseseră câţiva, pe la raionul cu mere. Afară însă, la grătarul cu vestiţii mici din Obor, era festin. Doi bărbaţi mai în vârstă şi o doamnă, cred soţia unuia dintre ei. I-am remarcat pentru că restul meselor erau goale. Haine uzate, dar de calitate. Probabil că îşi aminteau de vremurile din tinereţe şi de Cenaclul Flacăra, pentru că unul dintre ei cred că recita din „Marş de adio” de Adrian Păunescu: „Faceaţi pe democraţii cei cucernici, / Cristosul mamii voastre de nemernici.”
De la grataragiu am aflat şi motivul festinului. Domnul cu soţia – intuisem bine – pensionari amândoi, se împrumutase la „Reciproc” de treizeci de lei, ca să-şi repare braţul de la ochelari, pentru că li se stricase balamaua. Reparaţia nu costase atât de mult, aşa că familiei îi mai rămăseseră bani pentru un mic şi o felie de pâine. Îl împărţeau acum amândoi şi povesteau cu celălalt domn, care nu-şi luase nimic. Se oprise doar să mai stea de vorbă, ca-n piaţă, de, şi să-şi mai amintească, poate, de tinereţe.
Am plecat din Obor urmat de vestitul miros de grătar. Ce chestie. Un muzeu aproape de ora închiderii, unde miroase a grătar încins.
La radioul din maşină, se auzea vocea răstită a premierului, supărat pe nu ştiu ce moţiune, reproşându-le celor la care se răstea că nu pricep nimic din economie şi că ţara a început să intre pe un drum bun şi roadele reformei au început să se vadă. Apoi o altă doamnă, tot în transmisia de la Parlament, spunea ceva despre bambilici şi că nu demisionează, orice-ar fi.
Am schimbat postul. În Parlament, bunul simţ este atât de scump, încât aleşii, cu toate lefurile lor uriaşe şi sumele forfetare, nu au bani să cumpere nici măcar o felie cât de mică. Alltă lume, total ruptă de cea prin care treceam eu. Şi fără să vreau, poate influenţat de amintirea domnului care-şi reparase ochelarii mai ieftin decât se împrumutase, şi pentru că tot vin sărbătorile, şi pentru că tot trecusem prin standul unde se vindeau brazi cu preţuri de monumente ale naturii, mi-am amintit un colind al maestrului Tudor Gheorghe:
„Şovăelnic pasu’, mâinile plăpânde lerui ler,
Tremurat lii glasu’, nu ştiu să colinde lerui ler,
Dacă stau la poartă şi nu zic nimica lerui ler,
Domnilor de astăzi, să v-apuce frica lerui ler.”
