Din cuprinsul articolului
Iată o femeie care n-a cerut niciodată să devină un simbol universal al perfecțiunii, dar s-a trezit, într-o seară de iulie la Montreal, purtând pe umerii ei de 14 ani greutatea unei cifre care a dat peste cap computerele lumii.
Într-un dialog amplu, spumos și incisiv purtat cu prof. dr. Luiza Spiru — expert în medicina longevității și neuroștiințe —, Nadia Comăneci n-a venit să vorbească de pe soclu. N-a vorbit ca un monument de marmură, ci ca o arhitectă a propriei sale existențe, oferind o lecție magistrală despre ce înseamnă să te menții la nivel înalt când luminile reflectoarelor s-au stins demult, dar reflexul excelenței a rămas întipărit în fiecare gest.
De la fetița năzbâtioasă din Onești la școala disciplinei absolute
Retrăind primii pași făcuți în sală la doar 6 ani, Nadia își amintește că energia sa debordantă de copil a fost canalizată dintr-o pură întâmplare spre aparatul care avea să o facă celebră pe tot globul.
„Fără să cer eu acest nume, am devenit peste noapte perfecțiune. Dar tot așa sunt și eu, un copil ca orice copil care s-a născut la Onești... Eram mai băiețoasă așa, îmi plăcea mult activitatea. Când dispăream, eram undeva sus, pe ultima creangă a pomului. Nu știau cum să mă dea jos!”
Pasiunea pentru mișcare s-a transformat rapid într-o dorință acerbă de a-și depăși limitele și de a-i învinge pe cei din jur, o trăsătură nativă care i-a definit tot parcursul:
„Eram competitivă. Am o fotografie de la grădiniță, de când aveam aproape 5 ani: am participat la un concurs de triciclete și am vrut să-l câștig! Când cineva venea la mine și îmi spunea 'facem pariu că nu poți să faci asta', eu voiam să dovedesc că pot.”
Această energie brută a fost rapid structurată într-un program riguros. Pentru Nadia, gimnastica n-a fost o simplă pasiune pasageră, ci o construcție metodică, bucată cu bucată:
„Gimnastica este făcută din multe elemente pe care le înveți pe rând: mers, săritură, prostogolire, stând pe mâini. Nu poți să fii gimnast peste noapte, este imposibil. Îți trebuiesc ani de construcție. Iar în sală înveți să stai la rând, să-ți vină rândul, ceea ce este bine să înveți ființa umană: responsabilitatea de a fi acolo chiar și în zilele în care nu te simți chiar bine.”
Autocritica nevăzută și secretul zecelui perfect
Pentru publicul larg, nota de 10 primită la Montreal a însemnat atingerea absolutului. Pentru fetița de pe aparat, însă, execuția perfectă avea o altă rezonanță, mult mai fină și mai exigentă decât decizia oricărui juriu internațional.
„Noi executam exerciții impuse, care din exterior arătau la fel pentru toată lumea. Dar noi simțeam cu totul diferit fiecare exercițiu. Feeling-ul tău e diferit față de ceea ce se vede. Ceea ce simt eu ca detaliu este atât de mic încât nu este vizibil pentru cei din afară. Degeaba spun eu că am simțit că unghiul era într-un anumit fel, dacă voi îl vedeți la fel. Dar este important cum simt eu, pentru că eu am fost cel mai dur critic al meu.”
Această exigență interioară a fost dublată de o pregătire psihologică intensă pentru neprevăzut. În fața tensiunii uriașe din marile competiții, secretul n-a stat în absența fricii, ci în capacitatea de a stăpâni zilele nefavorabile:
„Un campion este un campion atunci când reușește să concureze bine într-o zi extrem de proastă. Pentru că atunci când toate sunt aliniate și te simți bine, e altfel. Dar când trebuie să mai și navighezi prin momente care sunt puțin mai dificile... noi ne-am antrenat și pentru zile proaste! Aveam varianta B și varianta C.”
Întrebată cum reușea să-și păstreze calmul într-o epocă în care noțiunea de „sănătate mentală” nu figura în vocabularul sportului de performanță, Nadia Comăneci a explicat mecanismul prin care își proteja echilibrul:
„Noi nu vorbeam despre așa ceva pe vremea aceea. Trebuie să te duci într-un colț, să te scuturi, să te gândești la ceva care să te pună într-un mood din ăsta ca să te poți concentra... Iar dacă erau zile în care spuneam 'nu zboară astăzi', făceam altceva productiv. Îmi dădeam timp mie ca să mă pot echilibra. Mă duceam în parc, mă duceam la un film și așa îmi reveneam.”
„Obsesia mea este disciplina celor trei lucruri simple”
Astăzi, într-o lume sufocată de gadgeturi inteligente, aplicații de monitorizare și teorii sofisticate despre longevitate, filosofia de viață a Nadiei Comăneci taie scurt prin zgomotul de fundal. Cu o franchețe dezarmantă, legendara sportivă mărturisește că secretul vitalității sale constă într-un rigoare auto-impusă fără ezitare.
„Obsesia mea este disciplina mea vizavi de cele trei lucruri importante pe care trebuie să le fac: somnul, alimentația și mișcarea. Atât. În rest, nu vreau să mă complic... Nu sunt în obsesia monitorizatoarelor și a digitalizării. Dacă mă culc și mă uit la ceas și văd că au trecut 8 ore, mă scol la 8 ore. De ce să monitorizez când știu că am dormit și simt pe mine că mă simt odihnită?”
Rutina sa zilnică respectă reguli clare, adaptate cu pragmatism:
-
Odihna obligatorie: „Somnul este extrem de obligatoriu, deci nu mai răspund la telefon după ora 10:30, deci la revedere! Când aveam 20-30 de ani și te culcai târziu, n-aveai nicio treabă dimineața. Dar acum nu mai poți funcționa, creierul nu-ți mai funcționează cum trebuie.”
-
Mâncarea ca combustibil: „Mănânci cum pui benzină în mașină: pui o benzină bună. Mașina funcționează cu benzină bună, asta trebuie să faci și tu! Dar să-ți iei și lucruri care îți plac și să compensezi. Dieta nu se mai folosește, pentru că e un cuvânt urât, înseamnă restricție. Eu îmi fac lista mea: îmi place să servesc o bere seara? Atunci nu mănânc carbs, nu mănânc pâine.”
-
Mișcarea integrată firesc: „Ne spălăm pe dinți? Da. Atunci ne facem timp și de mișcare! Faci puțin, orice: 5 minute, pui puțină muzică, dansezi prin casă. Eu am o bicicletă acasă, fac un stretching... trebuie să faci ceva care îți face plăcere.”
Dreptul la eșec și respectul câștigat prin muncă
Analizând parcursul său în gimnastică, Nadia subliniază că lecțiile învățate în sală sunt aplicabile în orice carieră de adult, oferind o perspectivă matură asupra succesului și a eșecului.
„Înveți să te ridici după ce cazi. Noi cădem la gimnastică de așa de multe ori încât acolo nu te arată nimeni cu degetul că ai căzut. Cazi, iar începi... Înveți cum să te aduni a doua zi după o zi proastă de antrenament, pentru că n-ai unde să te duci în altă parte decât înainte. Dacă nu ți-a ieșit o danilova laterală pe bârnă, te duci din nou de la bază: pe sol, pe linia jos, pe bârna mică și după aia te urci pe cea înaltă.”
Totodată, vorbind despre perioada în care s-a afirmat la nivel internațional, Nadia a amintit de solidaritatea și respectul reciproc pe care performanța le impune, indiferent de gen:
„Noi am făcut gimnastică într-un timp în care egalitatea de gen nu era atât de dezbătută. Dar noi, echipa de gimnastică, prin succesele pe care le-am avut, am primit respectul din partea băieților imediat! Eram cele mai bune din lume, eram o echipă de rock'n'roll. Confidența în tine este extrem de importantă: am zis 'măi, eu sunt bună la asta și asta mă face să fiu mândră'. Am ajuns acolo prin muncă, nu m-am născut cu acest lucru, iar munca nu ți-o poate lua nimeni!”
Cele două familii și moștenirea transmisa mai departe
Stabilită de ani buni în Statele Unite, unde coordonează alături de soțul său, Bart Conner, proiecte sportive și de mentorat, Nadia mărturisește că se simte extrem de bogată sufletește pentru că are două vetre unde se simte acasă: familia din România — rădăcinile sale profunde din Onești — și familia din Oklahoma.
Gândul ei se îndreaptă constant spre tinerele generații, pledând pentru reintroducerea sportului ca pilon central în viața copiilor:
„Copiii trebuie să aibă unde să se ducă, trebuie să refacem această educație fizică și sport, să avem la fiecare grădiniță un mic stadion în care copiii să iasă, să alerge. Nu este vorba de a ajunge campion olimpic sau mondial, ci de a investi într-un copil sănătos prin practicarea sportului. Sportul aduce responsabilitate, comunicare, prieteni noi și spirit de echipă.”
Cât despre modul în care își dorește ca amintirea ei să dăinuie, Nadia refuză cu modestie statutul de figură intangibilă:
„Sper ca această moștenire să se ducă mai departe. Sunt mulți copii care știu de mine doar de la părinți sau din filme, dar când mergi în mijlocul lor și vezi că exiști ca persoană, e mai motivațional. Nu e vorba despre mine ca monument, ci despre a motiva copiii să vadă că această fetiță a trecut prin pași mici și a început într-o sală mult mai mică decât cele de azi.”
Întrebată la finalul dialogului de către dr. Luiza Spiru ce i-ar transmite fetiței de 14 ani care se pregătea să urce pe aparate la Montreal, Nadia a oferit o replică de o simplitate magistrală:
„Nici nu mă gândesc să mă întorc după 50 de ani de experiență de viață înapoi, n-ar fi corect... Dar fetiței aceleia i-aș spune doar atât: să navigheze așa cum știe ea cel mai bine, să-și asculte instinctele și să aibă încredere în ceea ce face.”
Recomandările noastre
