Venezuela-memoria durerii. Dictatorul care a plecat și lumea care a rămas

Sursa: Arhiva EVZ

Mult timp am crezut că admirația noastră pentru literatura sud-americană ține de trecut. De dictatură, de comunism, de o traumă închisă istoric. Astăzi nu mai sunt atât de sigur. Azi cred că o citim din nou nu din nostalgie literară, ci dintr-o neliniște actuală: pentru că lumea descrisă acolo începe, din nou, să semene prea mult cu a noastră.

Când îl citeam pe Gabriel García Márquez, dictatorul părea o figură mitologică, aproape consumată istoric. Când îl citeam pe Augusto Roa Bastos, monopolul vocii părea o boală a secolului trecut. Când îl citeam pe Alejo Carpentier, grotescul puterii părea prea baroc ca să mai fie posibil. Astăzi, toate acestea nu mai sunt lecturi confortabile. Sunt texte de avertisment.

Pentru că dictatorul, așa cum l-au înțeles sud-americanii, nu e doar omul puterii. E structura. E modul în care adevărul devine negociabil, limbajul se subțiază, iar frica nu mai e impusă brutal, ci administrată elegant. Dictatorul de azi nu mai urlă. El explică. Nu mai interzice. El „reglementează”, ”face reformă”. Nu mai pedepsește. El stigmatizează.

Românii au crezut mult timp că ieșirea din dictatură înseamnă ieșirea din lumea dictatorului.

Dar literatura sud-americană dar și realitatea noastră ne arată ceva mult mai greu de acceptat: dictatorul poate dispărea, iar lumea lui poate continua să funcționeze perfect. Cu reflexele intacte. Cu obediență. Cu limbajul neomarxist, stricat.

În prezent, nu mai avem un centru unic al puterii, dar avem o multiplicare a discursului autoritar. Nu mai există o voce care confiscă adevărul, ci o cor de voci care îl diluează până la dispariție. Nu mai există cenzură brutală, ci corectitudine impusă, nu mai există teroare, ci rușinare publică. E mai eficient așa. Mai curat. Mai greu de combătut.

Aici realismul magic nu mai pare o tehnică literară, ci o descriere exactă a realului. Trăim într-o lume în care absurdul este normalizat, contradicția nu mai deranjează, iar memoria e negociabilă. O lume în care trecutul e rescris în timp real, iar cine refuză rescrierea e etichetat, nu contrazis.

Citind din nou literatura sud-americană, îmi dau seama că românii nu se mai regăsesc în ea.  Nu pentru că „au avut dictatură”, ci pentru că recunosc mecanismele subtile ale post-dictaturii. Acea fază în care nu mai e clar cine conduce, dar e foarte clar ce nu ai voie să spui. În care libertatea există formal, dar e atent supravegheată moral.

Dictatorul sud-american nu e străin de prezentul nostru pentru că el nu aparține unui regim anume.

El aparține naturii puterii când nu mai e controlată de adevăr, ci de narațiune. Iar narațiunea, astăzi, e peste tot.

Poate de aceea aceste cărți nu au îmbătrânit. Pentru că ele nu vorbesc despre un trecut depășit, ci despre o formă recurentă a răului politic: aceea care nu se mai prezintă ca rău, ci ca bine obligatoriu. Ca progres. Ca necesitate morală.

Privind în jur, îmi dau seama că nu ne mai confruntăm cu dictatorul clasic, ci cu ceva mai perfid: o lume sufocată de neomarxism, această pegră care a interiorizat dictatura și o aplică fără greșală. O lume în care oamenii se autocenzurează, se toarnă între ei, se supraveghează moral, convinși că fac bine.

Asta e, poate, cea mai dureroasă lecție pe care ne-o dau sud-americanii: că adevărata victorie a dictatorului nu e longevitatea lui, ci supraviețuirea lumii pe care a creat-o. Iar când acea lume devine invizibilă, normală, „democratică”, dictatura nu mai are nevoie de dictatori.

Și atunci înțeleg de ce românii citesc aceste cărți cu un amestec de fascinație și neliniște. Nu pentru că vor să-și amintească trecutul, ci pentru că încep să-și recunoască prezentul.

Există o carte celebră scrisă de uruguayanul  Eduardo Galeano ”Memoria focului”, în care istoria nu curge. Arde.

Arde în fragmente scurte, în scântei care se aprind și se sting înainte să apuci să le numești. Nu e o cronică, ci o rană care vorbește. Și dacă vrem o cheie pentru America Latină de azi — pentru Venezuela, pentru orașele ei obosite, pentru promisiunile ei reîncălzite — cheia nu e politică. E o memorie a arderii.

Galeano nu explică „ce se întâmplă”. El arată de ce se repetă. Promisiunea eliberării apare mereu ca un foc viu: încălzește, luminează, strânge oamenii în jurul lui. Apoi focul e pus într-o sobă, soba într-o clădire, clădirea într-o instituție. Când flacăra devine sistem, începe să ardă pe dinăuntru. Nu mai încălzește. Doar consumă vieți.

Venezuela de azi nu e o anomalie; e o reluare. O variațiune pe aceeași temă veche de cinci secole: mântuirea care devine confiscare. Galeano o spune fără ideologii, fără etichete. Orice promisiune de dreptate, odată instalată ca putere, riscă să se întoarcă împotriva celor pe care i-a chemat. Revoluția, când se sedimentează, învață limbajul poliției. Mitul, când devine stat, cere tăcere.

În ”Memoria focului” minunata carte a lui Galeano, poporul apare mereu. E protagonistul poemului istoric.

Dar aproape niciodată beneficiarul final. E chemat ca nume, ca masă, ca invocare. E sărbătorit, cântat, jelit. Și apoi e lăsat în afara deciziei. Asta e una dintre cele mai crude observații ale lui Galeano: poporul rămâne memorie, nu putere. În Venezuela, astăzi, poporul e rostit la microfon și absent din mecanism. Trăiește inflația, sărăcia, conducerea marxistă, exilul, sancțiunea, dar nu semnează direcția.

America Latină, în carte, e un laborator al extremelor. A fost câmp de test pentru aur, pentru zahăr, pentru carne, pentru petrol. Apoi pentru idei. Apoi pentru colaps. Nu prin conspirație, ci prin exercițiul funcționării: un teritoriu în care lumea își verifică teoriile, după care merge mai departe. Venezuela a fost, pe rând, promisiune petrolieră, promisiune ideologică, iar acum vitrină a eșecului controlat. Galeano nu ar fi surprins. El a văzut deja această succesiune de măști.

Cheia cea mai subțire — și cea mai dureroasă — e aceasta: tragedia nu e exploatarea în sine, ci credința reînnoită în fiecare nou salvator. America Latină nu duce lipsă de speranță. Dimpotrivă. Are un surplus de speranță investită în figuri care cer timp, răbdare, sacrificiu. Focul promite că va încălzi mâine. Azi cere lemne. Mâine, iar lemne. Până când casa rămâne fără pereți.

Galeano scrie ca și cum ar ști că nu poți sta mult lângă flacără. Fragmentele lui sunt avertismente: nu te apropia prea mult de povestea care se spune despre tine. Privește-i cenușa. Acolo se vede adevărul. În cenușă se recunosc numele schimbate ale aceleiași puteri. În cenușă se vede cum revoluția devine rutină, iar rutina — violență administrată.

”Asta s-a petrecut în Venezuela în ultimii 50 de ani. Un regim democratic, incapabil să aducă prosperitate, a fost înlocuit de un partid socialist care a degradat treptat și a bulversat economia bazată pe țitei. Conducerea economică și politică puternică, deciziile oamenilor au fost luate de către și pentru cunoscuți. Venezuela a intrat într-o criză majoră. Răspunsul la criza de putere a fost similar cu cel din România de anul trecut: candidați interziși, control politic total al instanței supreme, invalidarea unor alegeri, fraudarea alegerilor.” scrie profesorul Petrișor Peiu.

Am recitit fraza de câteva ori. Nu pentru că n-aș fi înțeles-o, ci pentru că o înțeleg prea bine. E genul de text care nu te contrazice, ci te include. Te obligă să recunoști ceva ce ai știut de mult, dar ai preferat să nu formulezi limpede.

Democrația nu moare atunci când este atacată, ci atunci când nu mai livrează nimic.

Când libertatea rămâne abstractă, iar viața concretă devine grea, oamenii nu mai apără principii. Apără ieșiri. Orice promisiune care sună a ordine devine acceptabilă. Nu din răutate, ci din epuizare.

Socialismul despre care e vorba aici nu e o doctrină citită în cărți. E o stare de spirit. Apare atunci când individul nu mai vrea să răspundă pentru sine și cere statului să preia vina, grija, viitorul. E momentul în care libertatea începe să fie percepută ca o povară prost distribuită.

Bogăția unei țări - așa cum se întâmplă și în Venezuela -, nu o salvează. Dimpotrivă. Resursa abundentă devine iluzia că totul poate fi controlat. Când politica înlocuiește măsura, iar ideologia ia locul limitelor, nu mai contează cât ai — ci cine decide. Și, mai ales, pentru cine.

Când deciziile ajung la „cunoscuți”, la gașca din partid, - cazul neomarxiștilor dlui Bolojan din USR, statul încetează să mai existe ca idee. Rămâne doar o rețea. O succesiune de uși închise și telefoane deschise. De aici înainte, nimic nu mai e drept sau nedrept — e doar posibil sau imposibil, în funcție de cine ești și pe cine știi.

Criza care urmează nu mai sperie pe nimeni. Devine aerul respirat zilnic

Oamenii se adaptează, se micșorează, învață să nu mai aștepte nimic. Iar puterea, simțind această retragere, nu mai simte nevoia să convingă. Doar să se apere.

Alegerile devin un pericol. Justiția, o formalitate. Opoziția, o anomalie. Totul se face „temporar”, „pentru stabilitate”, „pentru binele general”. Și nimeni nu mai întreabă când se termină acest temporar. Pentru că, undeva pe drum, am acceptat că nu e treaba noastră.

Paralela cu România nu e o comparație politică. E un moment de recunoaștere. Senzația aceea inconfortabilă că ai mai văzut filmul acesta, că știi replica următoare, dar continui să stai pe scaun, sperând că de data asta finalul va fi diferit.

Nu dictatura e cea care mă sperie, ci ușurința cu care ne obișnuim cu ea, înainte ca ea să se numească astfel.

Faptul că ne retragem în viețile noastre mici, convinși că istoria e treaba altora. Iar devărata vină nu e tăcerea, ci liniștea cu care ne spunem că „nu e chiar așa”, că „mai e timp”, că „la noi nu se poate întâmpla”. De obicei, exact atunci se întâmplă.

De ce? Simplu: România este condusă de neomarxiști, care nici măcar nu au votul românilor. Doar 10% din cei 50% care au ieșit la vot…  Și pentru că domnii Simion și Grindeanu, nu sunt în opoziție. Sunt doar vopsiți și profitori ai tuturor mizeriilor politice care se aplică poporului român.

Răzvan Boanchiș spune într- o frază scurtă, tot adevărul: ”Fiindcă Unitatea Rezist- oengeuri- SNSPA – Băneasa, acești anticomuniști (care n-au avut de-a face în viețile lor cu comuniștii și îi confundă cu oamenii bogați) militează pentru legi crunte. Fără să știe că legile sunt crunte în dictaturi, nu în democrații.”