Un secol de administrație românească unitară. Cât am reușit să progresăm și cât am rămas „prinși” în trecut?

Administrația românească este, la ora actuală, un subiect foarte bine exploatat electoral. Se vorbește foarte mult fie de reformă, fie de schimbare. Dar oare, care este experiența românească în materie de administrație?

Cu un debut la 1831 și continuând cu o reformă la 1834, reforma esențială a administrației românești a avut loc acum un secol, în 1925. Cu această ocazie, s-a gândit și o împărțire specială a Capitalei, București.

Administrația românească de la Regulamentele Organice la Legea Comunală

Comisiile boierești care au lucrat la Regulamentele Organice ale Țării Românești și Moldovei în 1830-1831 au inclus argumentul unirii, disimulat în aceste acte constituționale impuse de către Rusia Țaristă, care în perioada 1829-1834, ocupase Principatele. Regulamentele Organice au intrat în vigoare în Țara Românească, la 1 iulie 1831 și în Moldova, la 1 ianuarie 1832.

Boierii munteni și moldoveni, aleși dintre conaționalii lor, de către aceștia (Alexandru Vilara, Barbu Știrbei, viitor domnitor în spiritul convenției de la Balta Liman), au reușit să strecoare în aceste acte, prevederi care legitimau Unirea Principatelor, care au scăpat analizei boierilor numiți de partea rusă și conducerii rusești a comisiei de redactare:

Art. 371 din Regulamentul Țării Românești prevedea: „Inceputul, religiia, obiceiurile, cea de un fel limba a salașuitorilor inte aceste două printipaturi, precum și cele deopotriva trebuințe sânt indestule elementuri de o mai de aproape a lor unire, care pana acum s'au fost poprit ori s'au zabovit, nu- mai dupa inprejuräri intamplatoare și cele urmate dupa dânsele bunile dobândiri și urmarile folositoare ce ar odrazli dintr'o apropiere a acestor doa popule, nu pot fi supuse la nici o indoiala ; inceputurile, dar, s'au așezat inteacest regulament prin cea de un fel de cladire a temeiurilor administrative in amândoa țările”.

Art. 425 din Regulamentul Moldovei prevedea:

„Începutul, relighia, obiceiurile i asämänarea limbei läcuitorilor acestor doâ printipaturi, precum trebuintile a imbelor pärti, cuprind din insus descalicarea lor elementurile nedisparfitei uniri, care s'au inpedicat s'au intârziet de intâmplätoarile Inpregiurari. Mântuitoarile folosuri al rodului ce s'ar naste din intrunirea acestor doâ natii sint netägäduite. Elementurile intrunirii a Moldo-Românilor se afil asazate prin acest reglement prin asämändile temeiuri ale administratiei acestor doâ täri”.

Dar oare ce legătură era între ideea de unire, legiferată pentru prima dată într-un act constituțional și cea de administrație? Desigur, nu puteam bănui Rusia Țaristă de bunăvoință și de spirit reformator. Ea visa la o anexare tacită, însă pentru asta, avea nevoie de un sistem intern în Principate care să aibă o oarecare coerență. Să nu uităm!

Până la 1821, dar și până la Războiul ruso-turc din 1828-1829, administrația locală fusese la voia întâmplării. Strângerea de taxe era cumva adjudecată de indivizi care cumpăraru la „mezat” (licitație) acel drept. Li se spunea să strângă o sumă, din care lor li se cuvenea un cuantum. Evident, ei aveau grijă să strângă și suma respectivă pentru domnie și cam cât le-ar fi revenit lor din acea sumă, bani pe care nu-i declarau. Practic, țăranii, fie ei liberi, fie cei aserviți erau spoliați cu avizul Domniei.

Cât privește drumurile, podurile, lucrări de minimă sistematizare, combaterea efectelor hazardelor naturale (inundații, incendii ca urmare a furtunilor, cutremure, alunecări de teren), molimelor, incendiilor provocate din neglijență, ele erau cumva apanajul boierilor și mânăstirilor și prea puțin al statului și obștilor sătești. Numitorul comun care unea acești patru actori era moșia, adică proprietatea.

Bineînțeles, dacă obștile formate din țărani liberi se autogospodăreau cumva printr-o liberă asociere, fiind vorba de proprietate devălmașă, în cazul celorlalți trei actori-proprietari, ei obligau robii și țăranii aserviți de pe moșii să lucreze. Ingineri hotarnici și constructori, geodezi nu prea erau. Să nu uităm, hotarele se stabileau prin jurăminte bazate pe blesteme (faimoșii jurători „brazdă-n cap”)!

Domnitorul apela la boierii numiți căminari (cei ce arendau îngrijirea drumurilor, podurilor, vadurilor) și la alți boieri ce aveau sarcini de aprovizionare și deplasare sau de supraveghere a inventarului de animale de tracțiune și povară (cămărași, jitniceri, stolnici, cluceri, slugeri etc).

Tadițional, la 1789, Capitala București a avut 5 plăși: Plasa Târgului, Plasa Gorganului, Plasa Broștenilor, Plasa Târgului de Afară, Plasa Podului Mogoșoaiei. În 1828, acestea sunt notate pe „văpsele” (culori):  Plasa Târgului - Roșu, Plasa Mogoșoaiei - Galben, Plasa Gorganului -Verde, Plasa Broștenilor -Albastru și Plasa Târgului de Afară-Negru. Ulterior, Plasa Târgului „de Roșu” a fost „înghițită” de celelalte, la finalul secolului al XIX-lea.

Regulamentele Organice, pentru prima dată, introduceau ispravnicii de județe. Erau asimilați prefecților de astăzi. Aveau salariu fix și erau numiți de către domnie. Satele și orașele (comume urbane și rurale sau mai bine zis târguri și sate) aveau ocârmuitori și subocârmuitori.

Situația a rămas neschimbată până la 1864, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza care va da Legea Comunală în 1864.

De la Legea Comunală, la o lege a administrației în România Mare

Perioada 1864-1925 este una de aproape o jumătate de secol. Vorbim de momentele integrării Dobrogei, Cadrilaterului în România și de Marea Unire. Între 1856 și 1878, sub autoritate românească, fuseseră și județele Cahul, Ismail și Bolgrad din Basarabia de Sud.

Legea Comunală a fost adoptată la 31 martie 1864 și  a intrat în vigoare la 1 iulie 1864. Legea Comunală din 1864 prevedea ca primarii comunelor urbane (orașelor) să fie numiți de către Domnitor. Ei erau numiți dintre primii 2 clasați la alegerile cetățenești pentru consiliile comunale. Acestea la rândul lor, erau alese dintre cetățenii cu drept de vot și străinii cu „mica împământenire”. Comunele rurale aveau alegeri și pentru primari. Primarii comunelor rurale erau aleși de către cei cu drept de vot, alături de consilierii comunali. România avea 15 județe. Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a înființat 15 camere de comerț.

După 1918, în România, se alăturaseră Banatul, Crișana, Maramureșul, Transilvania, Bucovina și Basarabia. Erau sisteme de administrație maghiar, austriac și rusesc!

Erau unități de măsură pentru suprafețe, distanțe și greutăți diferite, monede diferite. Nu mai vorbim de unitățile administrative diferite și de sistemele de conducere la nivel rural și urban. Unele orașe aveau privilegii, sistemele de impozitare erau diferite.

Legea administrativă din 1925

Este vorba de Legea Nr.95 din 14 iunie 1925. Ea generaliza județul ca formă de administrație. Existau comune rurale și urbane. Județul era împărțit în plase, conduse de pretori. Județele erau conduse de prefecți și subprefecți. Exista și un consiliu județean, ales conform legii.

Decretul Regal nr. 2465/1925 din 7 octombrie 1925 pregătea intrarea în vigoare a Legii 95, cu începere de la 1 ianuarie 1926.  Decretul respectiv introducea statutul de municipiu pentru 17 orașe (comune urbane): Arad, Brașov, Brăila, București, Cernăuți, Cetatea-Albă, Chișinău, Cluj, Constanța, Craiova, Galați, Iași, Oradea, Ploiești, Sibiu, Târgu-Mureș și Timișoara.

România Mare a avut 71 județe, 489 de plăși și 8.879 de comune (rurale și urbane).  Dictatura regală instituită la 10 februarie 1938, a introdus 10 ținuturi (Ținutul Bucegi,Ținutul Dunărea de Jos, Ținutul Mării, Ținutul Mureș, Ținutul Nistru, Ținutul Olt, Ținutul Prut, Ținutul Someș, Ținutul Suceava, Ținutul Timiș) ca formă superioară de organizare, păstrând și județele.

Fiecare ținut avea un rezident regal. Practic, reforma românească se inspira de la reforma italiană din 1926, introdusă de dictatorul fascist Benito Mussolini. Carol al II-lea a preluat modelul de la răposatul său cumnat, Regele Alexandru al Iugoslaviei care voind să înlăture fostele regiuni istorice care au compus Iugoslavia (azi foste republici iugoslave), a ales denumiri inspirate de râuri și munți, în legea sa administrativă promulgată la Belgrad în 1929.

În România după 1950 și până în 1968, au funcționat regiunile, împărțite în raioane. S-a renunțat la ele în 1968. Atunci, au fost reintroduse 39 de județe și Municipiul București.  Județele de după 1968 reuneau vechi județe interbelice pentru a avea o suprafață pe cât posibil egală. S-au redenumit și județe ardelene, precum fostul județ Trei Scaune, astăzi Covasna. Județul Putna, astăzi se numește Vrancea, alături de o parte din fostul județ Tecuci.

Județele Tutova, Fălciu și Covurlui sunt astăzi în componența unor județe ca Vaslui și Galați. Județele Râmnicu Sărat și Buzău sunt parte a județului Buzău. Județul Caraș-Severin reunește județele Caraș și Severin. Județele Vlașca și Teleorman sunt astăzi în județul Teleorman. Au dispărut județele Someș, Turda, Târnava Mare sau Ciuc în cadrul județelor Cluj, Mureș, Harghita.

Muscelul și Făgărașul au intrat în actualele județe Argeș și Brașov. Dorohoi, Dorna, Baia și Câmpulung din Moldova sunt astăzi în județe precum Botoșani, Suceava, Iași. De exempu, județul Olt cuprindea fostele județe interbelice Olt și Romanați. Ulterior,din 1981, o mică parte din județul Ilfov (zonele din jurul Capitalei) a devenit Sectorul Agricol Ilfov și a fost arondat Capitalei. Tot în 1981, cu părți din Ilfov și Ialomița, s-a înființat județul Călărași. Județul Giurgiu s-a creat și el tot în 1981, din restul județului Ilfov. Județul Ilfov s-a reînființat în 1997.

Organizarea Capitalei (1925-1927)

Intrarea în vigoare a Legii Administrației la 1 ianuarie 1926 a determinat legiuitorul să găsească o soluție și pentru București, orașul cel mai mare al României.

Așa s-a ajuns, la 7 februarie 1926, la adoptarea „Legii pentru organizarea administrației comunale a orașului București”. Orașul avea zona centrală, urbană și zona periferică. Cele patru „văpsele” ale zonei centrale deveneau sectoare (cu primari și consilii) iar zona periferică avea 13 comune „sub-urbane”: Băneasa, Colentina, Fundeni, Pantelimon, Principele Nicolae, Dudești-Cioplea, Popești-Leordeni, Șerban- Vodă, Militari, Roșu, Regele Mihai, Grivița și Lupeasca.

La mai puțin de o lună, însă la 1 martie 1926, s-a dat Legea Municipiului București. A intrat în vigoare în anul 1927. Cele patru sectoare corespundeau în mare celor șase sectoare de astăzi. Astfel, actualul Sectoare 4 și 5 sunt fostul Sector Albastru. Sectorul 2 actual era integrat în Sectorul Negru (jumătatea estică) și Sectorul Galben (jumătatea vestică). Sectorul 3 era total inclus în Sectorul Negru. Sectorul 1 actual, fără partea de vest era inclus total în Sectorul Galben. Sectorul 6 făcea parte din Sectorul Verde care cuprindea și partea de vest a acutalului Sector 1.

Organizarea Capitalei după 1945 până în prezent

În ultimii 80 de ani, Capitala a avut mai întâi trei sectoare (Galben, Negru, Albastru) din 1944. În 1950, s-au introdus 8 raioane: I. V. Stalin (după 1956  - 30 Decembrie); 1 Mai; 23 August; Tudor Vladimirescu; Nicolae Bălcescu (raion 1950-1968); V. I. Lenin; Gh Gheorghiu-Dej (din 1965 16 Februarie); Grivița Roșie.

Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 a transformat raioanele în sectoare. București mai avea 12 comune suburbane și alte 23 sate arondate. În august 1979, s-a redus numărul de sectoare de la 8, la 6, așa cum le știm noi în ziua de astăzi.