România, terenul de joacă al companiilor chineze. Investiții, influență și geopolitică

cenzură China / sursa foto: dreamstime.com

Companiile chineze au încercat să intre în infrastructura critică a României – energie, transport, tehnologie. O parte dintre proiecte au fost blocate politic după ce Bucureștiul a trecut explicit în tabăra Washington–Bruxelles. Alte canale, mai puțin vizibile, au rămas deschise: logistică, porturi, infrastructură digitală. Investigație bazată pe proiectele energetice majore, contractele de infrastructură și poziționările oficiale ale Guvernului României.

Întrebarea de fond. Cât de prezentă mai este China în economia strategică a României?

Răspunsul scurt: mult mai puțin oficial decât acum cinci-șase ani, dar suficient cât să conteze.

Răspunsul lung: China nu mai apare în pozițiile centrale și vizibile (reactoare nucleare, centrale pe cărbune), după ce acestea au fost asumate politic de SUA și parteneri euro-atlantici. În schimb, urmele capitale chineze se văd în infrastructura tehnologică (rețele, echipamente), în logistică și în contactele comerciale care rămân active la nivel de companii mari, inclusiv energie.

România a trecut, în ultimii ani, de la modelul „acceptăm bani chinezi acolo unde nu putem finanța singuri”, la modelul „blocăm accesul Chinei la infrastructură critică și semnăm proiectele mari cu SUA și aliați”. Acest viraj e vizibil în special în energie nucleară.

Dar asta nu înseamnă că influența economică a dispărut. Înseamnă că a devenit mai puțin declarată politic.

Energia nucleară, mutarea care a redefinit relația București–Beijing

Cazul Cernavodă este cel mai clar exemplu de repoziționare strategică.

Planul istoric: dezvoltarea reactoarelor 3 și 4 de la Cernavodă (aprox. 2x700 MW capacitate instalată) urma să se facă împreună cu China General Nuclear Power Corporation (CGN). În 2019 a existat chiar un acord preliminar între Nuclearelectrica și compania chineză pentru continuarea proiectului.

Planul actual: România a rupt oficial colaborarea cu CGN în 2020, anunțând că va ieși din acest acord și că va căuta un consorțiu „euro-atlantic” pentru finalizarea reactoarelor 3 și 4. Decizia a fost justificată politic prin securitate energetică și aliniere strategică.

După această ruptură, proiectul Cernavodă 3 și 4 a fost reconfigurat cu sprijin american, canadian și aliat. Statul român a anunțat explicit că dezvoltarea noilor unități nucleare se va face „într-un consorțiu euro-atlantic” în baza acordului interguvernamental România – Statele Unite din octombrie 2020, acord ulterior aprobat de Comisia Europeană și ratificat în Parlament. Obiectivul este dublarea capacității nucleare a României la orizont 2030–2032, cu încă aproximativ 1.400 MW.

Mesajul politic aici este direct: accesul Chinei la infrastructura nucleară românească a fost închis și înlocuit cu acces american. România nu doar a renunțat la un investitor chinez, ci a rescris proiectul astfel încât tehnologia, finanțarea și garanțiile strategice să fie vestice.

Consecința: Beijingul a pierdut, practic, șansa de a ancora România într-o dependență pe termen lung în zona energiei nucleare civile. Washingtonul a câștigat un cap de pod energetic și tehnologic într-o zonă de frontieră NATO-UE.

Cazul Doicești. Cine furnizează tehnologia pentru noile reactoare modulare

Un al doilea proiect strategic din energie confirmă aceeași direcție geopolitică: centrala de la Doicești (Dâmbovița), unde România vrea să instaleze primele reactoare modulare mici (SMR) din Europa.

Inițial, încă din anii 2010, zona Doicești fusese discutată pentru investiții străine în energie pe cărbune și gaze, inclusiv cu interes chinez pentru modernizare. Ulterior, proiectul clasic pe cărbune a fost abandonat. Azi, aceeași locație este rezervată tehnologiei americane NuScale pentru SMR, prin compania mixtă RoPower (Nuclearelectrica + Nova Power & Gas). Proiectul prevede șase module a câte 77 MW fiecare, total aproximativ 462 MW.

Adică: dintr-un sit industrial unde Beijingul era, acum un deceniu, un potențial furnizor, România a trecut la o formulă strategică SUA–parteneri locali.

Mesajul transmis către Washington și Bruxelles este limpede: sectorul energetic viitor (nuclear nou, tehnologie de generație următoare, capacități „curate”) nu va fi predat Chinei.

Infrastructură și lucrări mari. China vrea lucrări grele, România vrea finanțare sigură

Companiile chineze au încercat în ultimii 15 ani să intre pe infrastructura grea din România: autostrăzi, poduri, căi ferate rapide, modernizări de centrale termo. Modelul clasic era: „noi venim cu constructorul și, uneori, cu finanțarea”.

România, însă, a început să se repoziționeze și aici.

1. Autostrăzi și drumuri expres În prezent, contractele mari în derulare – Autostrada Moldovei (A7), Autostrada Unirii (A8), drumuri expres strategice precum Focșani–Brăila – sunt semnate în favoarea grupurilor românești și europene, precum grupul UMB al lui Dorinel Umbrărescu, cu finanțare din fonduri europene și buget național. Statul român preferă acum constructori locali și europeni pe infrastructură rutieră strategică, finanțați în logica PNRR și a programelor de transport 2021–2027, nu pachete de tip „bani chinezi contra acces la proiect”.

2. Porturi și logistică la Dunăre și Marea Neagră Porturile românești (Constanța inclusiv) sunt noduri logistice vitale pentru NATO, pentru exportul cerealelor ucrainene și pentru traficul energetic pe Marea Neagră. Intrarea capitalului chinez aici este monitorizată politic, având în vedere precedentul european: în alte state UE, cum e Grecia, COSCO a preluat părți din portul Pireu. În România, accesul companiilor chineze la active strategice din porturile comerciale majore este privit ca risc strategic și este, practic, blocat politic. (Aceasta este o linie constantă în comunicarea guvernelor de la București după 2020, în context NATO.)

Concluzia pe infrastructură: Beijingul și-a dorit intrare în proiecte mari, dar Bucureștiul, sub presiune euro-atlantică, a închis ușa exact acolo unde infrastructura are valoare militară și energetică.

Tehnologie și telecom, zonele în care influența chineză nu a dispărut

Dacă în nuclear și infrastructură grea China a fost practic respinsă, în tehnologie situația este mai nuanțată.

România a operat în ultimii ani sub presiunea parteneriatului strategic cu SUA pentru a limita implicarea furnizorilor chinezi în infrastructura 5G, în special în rețelele critice de comunicații. Acest mesaj a fost explicit articulat de partea americană: tehnologia de comunicații este securitate națională. Disputa este în curs de desfășurare. Evenimentul Zilei a relatat faptul că gigantul chinez Huawei a dat în judecată statul român. 

În același timp, furnizori chinezi de echipamente rămân, tehnic, prezenți în piață la nivel de infrastructură deja instalată, centre de date, soluții hardware și servicii pentru operatori. Operatorii telecom mari din România (inclusiv cei care operează infrastructură critică de telefonie mobilă și date) au utilizat ani la rând echipamente produse de companii chineze, iar înlocuirea completă a acestor echipamente este un proces gradual și costisitor. Acest proces nu e transparent la nivel public în toate detaliile comerciale, dar rămâne sub monitorizarea directă a statului, inclusiv din perspectiva CSAT.

În tehnologie de consum (device-uri, retail, marketplace), brandurile chineze sunt deja înrădăcinate pe piață. Aici, influența chineză nu e geopolitică direct, e pur economică: volum, preț, distribuție.

Așadar: România declară „filtru de securitate națională” pentru tehnologia de comunicații strategice, dar continuă să importe masiv hardware chinezesc pentru piața civilă. Aceasta este o zonă gri: formal, securitatea e protejată; practic, economia digitală de masă rămâne conectată la industria chineză.

China nu mai e „furnizor strategic” de energie vrde, dar e furnizor de lanț tehnologic

România a raportat în 2024-2025 un salt record de capacitate nouă instalată în energie: aproximativ 1.200 MW de capacitate energetică nouă adăugată în 2024, din care 700 MW din surse regenerabile, și obiectivul pentru 2025 a fost să se dubleze ritmul, spre 1.500 MW noi doar din regenerabile. Ministerul Energiei afirmă că România își consolidează astfel tranziția energetică și vrea să modernizeze rețeaua pentru integrarea producției verzi.

Ce nu se spune foarte tare în discursul politic: o parte relevantă din panourile fotovoltaice, din echipamentele de stocare și din componentele lanțului solar provin din lanțuri industriale dominate de China, care controlează global producția de module fotovoltaice și componente-cheie pentru baterii. Acest lucru este valabil în toată Europa, nu doar în România.

Aici nu mai e vorba doar de bani chinezi investiți direct în active românești, ci de dependență tehnologică: România își construiește autonomia energetică „verde” cu echipamente fabricate, în bună parte, în ecosistem industrial chinezesc. România poate spune că energia regenerabilă e românească/europeană, dar materialele critice rămân asiatice.

Geopolitic, asta înseamnă că Bucureștiul se aliniază public cu Washingtonul și Bruxellesul în zona nucleară și infrastructurală, dar nu poate evita complet lanțurile industriale chineze din fotovoltaic și stocare, dacă vrea ritm mare de instalare și preț acceptabil.

Politic, România s-a repoziționat ca stat „frontieră NATO”, dar nu și-a închis complet economia pentru China

După 2020, România a semnalat explicit că infrastructura strategică – nuclear, transport energetic, porturi, telecom critică – nu mai este negociabilă cu companii controlate sau influențate de Beijing. Ruptura dintre Nuclearelectrica și China General Nuclear la Cernavodă, oficializată și urmată de un acord guvern la guvern cu Statele Unite pentru dezvoltarea reactoarelor 3 și 4, este exemplul major.

În același timp, România nu și-a blocat comerțul cu echipamente chinezești și nu a închis piața pentru lanțurile industriale chineze din regenerabile, electronice și bunuri tehnologice. Piața civilă rămâne deschisă, pentru că e dificil (sau imposibil economic) să fie altfel.

Tradus în termeni geopolitici: – la nivel de simbol politic și securitate națională, Bucureștiul stă ferm în tabăra Washington-Bruxelles; – la nivel de economie tehnologică și industrială de zi cu zi, România este încă conectată la China.

Această combinație este, de fapt, noul „model românesc”: nu mai lăsăm companiile chineze să construiască infrastructura critică, dar continuăm să cumpărăm tehnologia lor pentru infrastructura civilă.

Competiție pentru control, nu doar pentru contracte

Întrebarea „România, teren de joacă al companiilor chineze?” nu mai are același răspuns ca în urmă cu un deceniu.

China nu mai primește direct acces la infrastructura nucleară, la nodurile energetice vitale și la proiectele cu valoare militar-strategică. Unde vorbim despre securitate națională, contractele mari sunt deja repoziționate către consorții occidentale. Cazul Cernavodă 3 și 4 și cazul Doicești/SMR sunt decisive.

Dar influența economică chineză nu a dispărut. S-a retras din prim-planul oficial și a intrat în straturile tehnologice și logistice ale economiei românești – componente, echipamente, lanțuri industriale fără de care tranziția energetică și infrastructura digitală nu pot avansa la viteza dorită de Guvern.

Asta înseamnă că miza nu mai este doar „cine ia lucrarea de miliarde”, ci „cine definește dependența pe termen lung”. Iar aici România joacă pe două planuri: suveranitate strategică sub umbrela SUA și UE, dar eficiență economică ce rămâne, inevitabil, legată de China.