Timp de trei zile, caii dintr-o comună ilfoveană au primit „încălţări” noi şi medicamente, din banii strânşi de o fundaţie olandeză. În lipsa vreunei alte gratuităţi, niciunul dintre stăpâni n-a venit să înveţe cum să-şi îngrijească animalele. Oamenii au formulat, în schimb, o serie de plângeri.

„Ţi s-a părut că e mai slabă potcoava şi ai prins-o tu?”. Medicul veterinar se uită la Ilie Gâţă, proprietarul calului, iar acesta răspunde nevinovat că da, aşa a făcut. De când Ilie Gâţă a făcut treaba asta, Gică – un cal frumos, în vârstă de vreo 12 ani - şchiopătează rău. „I-ai prins-o aiurea, i-ai bătut potcoava aiurea. De aia e şchiop calul”, încearcă să-i explice medicul. Fierul a intrat în carne şi carnea s-a infectat. Puroiul trebuie scos, altfel intră în articulaţii şi gata, calul nu mai e bun de nimic.

„Miryam, trebuie să vezi!”. Miryam Daggelders-Leenars, preşedinta Fundaţiei pentru cai româneşti aflaţi în nevoie (în olandeză Stichting Roemeense Paarden in Nood - SRPiN), se apropie şi începe să filmeze. Înregistrarea va ajunge la publicul olandez şi-i va face, poate, pe unii să depună bani în contul fundaţiei. Cu banii strânşi, organizaţia va cumpăra potcoave, medicamente şi pături şi va veni aici, la Găneasa (judeţul Ilfov), să ajute cai şi să încerce să educe proprietari. Va merge poate şi mai departe, spre estul ţării, acolo unde e şi mai şi.  

De altfel, de la nişte imagini precum cea înregistrată acum, cu zoom pe copita infectată a calului Gică - a pornit ideea acestei fundaţii: Miryam a văzut într-un documentar coaste care dădeau să iasă prin piele, arsuri, răni sângerânde, leşuri abandonate la margine de drum. Acum e deja a patra oară când cei de la SRPiN ajung aici, în marele nicăieri de lângă Bucureşti. „Calul acesta arată foarte rău, ăsta e mai bine. Cred că acela a avut probleme cu picioarele, dar acum e mai OK. Acesta are o infecţie la gură. Au încercat să-l ajute ieri, dar a fost dureros. Încearcă din nou azi”, aşa sună „inventarul” pe care-l face Miryam în această dimineaţă.

Timp de trei zile, pe maidanul ăsta din satul Cozieni (comuna Găneasa) se întâmplă următoarele: câţiva potcovari olandezi - voluntari cu toţii – bat fierul înroşit, aleargă de la un cal la altul, transpiră şi suspină când văd „cazurile”, doi medici veterinari pregătesc injecţii şi bandaje, Miryam filmează, fetele de la asociaţia românească Group Initiative for Animals (GIA) – partenerul local al proiectului - ţin evidenţa animalelor (sunt vreo 40 pe lista pentru potcovit şi aproape de două ori mai mulţi pentru tratamente), iar proprietarii ţin caii de căpăstru, pe margine. Oamenii din Găneasa au numai cuvinte de laudă pentru treaba pe care o fac olandezii, dar ar vrea să meargă niţel mai repede, dacă se poate.        Cum se umple o sală de curs

Peter a învăţat să zică „Dă piciorul!” în româneşte. Fixează potcoava pe copită, bate caiele şi răspunde scurt la întrebări. „Te aşteptai să vină atât de mulţi proprietari?”. „Da, pentru că e gratis. E singurul motiv pentru care ei vin aici”. „Crezi că oamenii de aici vor începe să aibă grijă de animale?”. „Nu”. Totul se învârte în jurul banilor, până la urmă. După ce vor apărea banii, se poate spera la o altă educaţie şi, implicit, la un altfel de tratament aplicat animalelor. „Când vor câştiga măcar 300-400 euro pe lună va fi mai bine. Dar oamenii aceştia nu au bani, iar atunci când au, nu-i dau pentru animale. E vorba de un proces care durează mulţi ani. Dar trebuie să începi de undeva”, spune potcovarul. Până atunci, face ce face pentru că animalele astea n-au de unde să ştie etapele procesului, au doar nevoie urgentă de ajutor.

Dezinteresul proprietarilor faţă de orice formă de educaţie s-a văzut prea bine în prima zi: la şcoala din Găneasa era programat, pe seară, un curs de îngrijire a cabalinelor, susţinut de specialiştii olandezi. N-a venit nimeni, lumea s-a îngrămădit doar să se înscrie la potcovitul gratuit. A fost super-ofertă, dacă ne gândim că meseriaşii din zonă le-ar fi cerut între 80 şi 100 de lei pentru un cal. Cineva, om de bine, i-a sfătuit pe cei de la fundaţie ca data viitoare să-i ademenească pe cursanţi cu un suc, o cafea, ceva. E convins că sala s-ar fi umplut numaidecât.  

Gheorghe Roşu, zis „Cârnu”, a mai fost aici, la olandezi. La partea cu potcovitul, nu cu învăţatul, bineînţeles. Ştie doar că iapa lui cea amărâtă, Stela, „trage, cât e de mică, n-ai treabă”. Cum e cu olandezii? „E bine cu banii, suntem şi mulţumiţi că potcoveşte bine, curăţă bine. La noi aici în zonă nu ţin potcoavele nici o lună de zile. Acuma ţine şi două luni jumate – trei luni. Suntem mulţumiţi”, concluzionează bărbatul. La urma urmei, ce-ar putea să-l intereseze mai mult?

Un pic de conversaţie Pe iapa lui Alexandru Caru (72 de ani) tot Stela o cheamă. Animalul e bătrân, are peste 20 de ani, are pielea roasă, abia se ţine pe picioare. Omul e de părere că Stela n-are mai nimic, a ieşit doar ceva mai slabă din iarnă: „Acu îşi revine cu iarbă, îi dau şi porumb. E vrednică, munceşte, cât e de slabă. (...) N-are nimic. I-a frecat dinţii, că avea nişte colţi. Dar mănâncă bine. Nu am dus-o deloc la veterinar. Decât aicea a consultat-o şi n-a avut nimic, doar colţii ăştia”. Potcovit, atâta îi trebuie. E a treia oară când vine la olandezi pentru asta, deşi nu mai departe de acum patru zile a dat bani aiurea unui meşter din Brăneşti. „Calul nu calcă bine, se loveşte, face rană, nu a fost curăţată deloc. S-a umplut la unghii. Aicea văd că îi curăţă ca lumea. Sunt meseriaşi. În România, dacă se uită la ăia mai bătrâni, zice: «Gata, mă fac şi eu potcovar». Fără şcoală, fără nimic”.

E lucru obişnuit pentru olandezii de la SRPiN să aibă de-a face cu victime ale potcovarilor români: sunt oameni care n-au habar de noţiuni anatomice elementare şi bat caielele în carne vie, nenorocesc uneori caii pe viaţă. În clipa asta, un ţăran care trebuie să plece cu treabă la pădure şi nu mai poate aştepta la rând vine cu o rugăminte: ar vrea să ia potcoavele, să le pună un meşter din zonă, când o fi. Miryam ştie despre ce potcovar e vorba, e unul care obişnuieşte să bată anapoda, în unghia vie, aşa că îşi cântăreşte răspunsul: „Ajut calul dacă potcovarul face aşa ceva? Dacă-i dăm potcoavele, calul va fi rău tratat”.

PROFESORUL. Arend-Jan Hammink (foto dreapta) e dispus să-i înveţe meserie pe potcovarii români, însă nu se îngrămădeşte nimeni la lecţiile sale Cel mai experimentat dintre membrii echipei olandeze, Arend-Jan Hammink, intervine în discuţie: „De ce potcovarul acela nu vine aici, să înveţe?”. Hammink predă la Institutul Groenhorst din Barneveld (Olanda). În România, faptul că această meserie se predă la un nivel atât de ridicat ţine de domeniul SF. Şi totuşi, Arend-Jan Hammink e dovada vie a unei altfel de realităţi: un domn în vârstă, cu ochelari subţiri şi privire severă de profesor, care potcoveşte cai de o viaţă. Acolo de unde vine, meseria de potcovar se învaţă în trei ani de şcoală serioasă. Răspunderea absolventului unei astfel de şcoli e pe măsură: se ocupă de cai scumpi, cai maiestuoşi care se întrec pentru trofee, sub privirile încântate ale tribunelor. „S-ar putea zice chiar că, în Olanda, caii sunt prea bine trataţi. Dacă nu dau rezultate în sport, proprietarul dă vina pe faptul că ar fi calul bolnav, că are dinţii stricaţi, că are sânge rău şi tot aşa”, arată medicul veterinar Dolf ter Horst, unul dintre membrii echipei. Profesorul Hammink e pentru a cincea oară în România şi s-a cam obişnuit cu gândul că nimeni nu-şi bate capul să înveţe meserie de la el. Mai devreme a întrebat de potcovarul român doar aşa, cât să facă un pic de conversaţie.

În cele din urmă, Miryam îi propune ţăranului să trimită calul cu altcineva, ar putea să-l aştepte eventual după programul stabilit iniţial. Sau, cu regret, să revină în iulie, atunci când potcovarii olandezi se întorc la Găneasa. „Hai, cum facem, că nu vreau să pleci supărat?”, îl întreabă Delia Pîrvu, de la GIA. „Nu plec supărat: cum am potcovit până acuma, potcovim şi în continuare. Asta e regula”, zice bărbatul. Meseria de potcovar s-a dus odată cu respectul faţă de animale al ţăranului de azi, în general, explică Delia Pîrvu. Asociaţia pe care o reprezintă Delia a fost contactată de Miryam Daggelders-Leenars laolaltă cu alte organizaţii din România: era nevoie de un partener serios aici. GIA s-a ocupat de studiul iniţial, iar acum vine la Găneasa între sosirile olandezilor, pentru a monitoriza situaţia. Prin urmare, Delia poate contura o imagine de ansamblu.    

„Bătrânii – mă refer la persoanele din generaţia bunicilor mei – aveau şi au un mare respect pentru animale, la modul cel mai serios. De asta, şi când erau sacrificate, se întâmpla altfel: se spunea şi o rugăciune pentru ele. S-a terminat demult cu aşa ceva. Nemaiexistând respectul pentru animal, s-a pierdut şi transmiterea corespunzătoare a meseriei de potcovar. (...) Noi aveam potcovari buni, dar meseria s-a pierdut. Cei de acum au învăţat după ureche, (...) iar cum oamenii nu au nicio noţiune despre anatomia calului şi nici acel respect, nu stau să analizeze când încep să cureţe copita calului: «Poate aici intru în ţesutul viu». Din această cauză am găsit mulţi cai şchiopi. Aşa nenoroceşti cel mai repede un cal, cu potcovitul defectuos: face după aceea o infecţie în interiorul unghiei, se formează puroi, infecţia trece în articulaţii. Odată ce un cal are articulaţii bolnave, e cam terminat. Iar caii nu sunt câini, să le amputezi un picior sau să le faci ceva de genul ăsta”, arată ea. Mai există cai care au oasele strâmbe din cauza potcoavelor purtate. În timpul discuţiei, se apropie un domn. Are o plângere de făcut: „Domnişoară, mai stau mult? Aţi zis că la 10 e gata”. „Păi ce, nu s-a terminat criza?”

Comuna ilfoveană Găneasa are 4.300 de locuitori şi e compusă din cinci sate: Cozieni, Şindriliţa, Găneasa, Moara Domnească şi Piteasca. În fiecare sat sunt zeci sau sute de cai. Pentru că mulţi nu sunt înregistraţi cu documente şi microchip-uri, nu se poate şti cu siguranţă numărul total. Oricum, cam una din trei familii are cal. Cu oamenii şi cu banii pe care-i au la dispoziţie, Direcţiile Sanitare Veterinare judeţene fac ce pot, adică încearcă să asigure prevenirea principalelor boli şi tratamentul animalelor înregistrate. La sfârşitul lui 2009, în judeţul Ilfov erau înregistrate doar 2.321 de cabaline, cu 500 mai puţine faţă de anul precedent.  

Evident că la Găneasa - ca în mai toată zona asta nedefinită din jurul Bucureştiului - nu mai găseşti nici urmă de sat în forma aceea autentică, care să însemne şi valori tradiţionale. Aici nu zice mai nimeni: „Dacă eu am grijă de cal, şi el are grijă de mine”. Calul e făcut doar ca să tragă căruţa plină cu fier vechi, cu pet-uri sau cu lemne. „Este folositor vara. Stă pe câmp, mănâncă iarbă, deci nu costă nimic. Omul nu investeşte nici un leu. Pe urmă vine toamna, calul este lăsat în continuare pe câmp. Dacă se descurcă, bine, dacă nu supravieţuieşte, n-are importanţă. Îşi cumpără altul pe un milion şi jumătate – două milioane. Pentru că oricum întreţinerea acestuia pe timp de iarnă l-ar costa mai mult”, explică Delia Pîrvu. Animalul sfârşeşte pe câmpuri sau prin şanţuri, pentru că la abator se cer acte, iar actele nu prea există. Cel mult, dacă vrea să-i scurteze suferinţa, stăpânul ia toporul, îi dă una în cap şi s-a terminat.    

Întărit cu o duşcă, proprietarul de mai devreme se întoarce să repete nemulţumirea care-l apasă: mai durează mult? „Îl vezi pe vreun potcovar că stă? Nu potcovesc eu. Aşteaptă să termine”, îi cere fata. Nu e singurul sătean care are plângeri. Când le-au trimis olandezii pături speciale, să stea la cald animalele peste iarnă, unii au întrebat ingenuu: de ce nu sunt noi păturile astea? Acum au venit unii şi i-au luat la rost pe olandezi, că de ce n-au mai adus pături. Li s-a răspuns că nu sunt bani. „Păi ce, doamnă, nu s-a terminat criza?”. Fiecare deplasare la Găneasa îi costă însă pe cei de la SRPiN în jur de 2.500 – 3.000 de euro, bani strânşi prin mărinimia cetăţenilor olandezi. Ar costa mult mai mult dacă oamenii n-ar veni ca voluntari şi dacă materialele n-ar fi adunate tot din donaţii.

Omul s-a învăţat să ceară şi să fugă cât îl ţin picioarele de învăţătură, nu e nimic nou aici. Dar există speranţă că se va schimba ceva? Delia Pîrvu zâmbeşte: „Întotdeauna există, altfel ne ducem toţi la culcare. Dar trebuie să ne ţinem de treabă. Am avut puţine surprize plăcute, dar le-am avut, e mai mult decât nimic: oameni care ne-au ascultat şi caii sunt acum într-o formă mult mai bună. Se vede că peste iarnă nu au fost lăsaţi afară, au fost ţinuţi undeva într-un hambar, li s-a dat ceva de mâncare. Ăsta e un lucru foarte bun: ne interesează cel mai mult educarea proprietarilor de cai”. Cine ştie, poate la cursul următor vor fi şi sucuri.