Moartea vine prin algoritm!

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

De la „modul Terminator” la interceptoare autonome, câmpul de luptă ucrainean a depășit deja cadrul legal conceput să-l guverneze. Luna trecută, câteva publicații au relatat, aproape în treacăt, un fapt care ar fi trebuit să oprească lumea în loc: primele decese confirmate ale unor soldați uciși, pe câmpul de luptă, de o dronă complet autonomă. Potrivit directorului general al unei companii ucrainene de apărare, în urmă cu aproximativ doi ani armata țării ar fi „experimentat” cu o dronă setată în „modul Terminator”, programată să zboare între 3 și 5 kilometri, după care folosea un model de inteligență artificială pentru a ucide orice ființă vie găsită în zonă.

Nu a existat nicio înregistrare video a testului; dronele de supraveghere trimise ulterior să verifice rezultatul au găsit doi soldați morți, presupus uciși chiar de mașina pe care o lansaseră. Nu a fost o poveste de scenaristică science-fiction, ci o notă seacă, aproape administrativă, într-un raport despre evoluția tehnologiei militare — semn, poate, al vitezei cu care acest tip de armă a trecut din laborator direct în normalitatea frontului, fără ca lumea să apuce să discute dacă ar trebui să fie permisă.

Cazul, dacă se confirmă în detaliu, este cu atât mai tulburător cu cât încalcă frontal dreptul internațional umanitar, care interzice tratarea unei zone drept teritoriu de „foc liber”, indiferent cine — sau ce — trage. Chiar dacă armele autonome ar putea, teoretic, să distingă civilii de combatanți la fel de bine sau chiar mai bine decât un soldat uman obosit și speriat, rămâne ceva profund dezumanizant în ideea unei mașini care ucide fără nicio supraveghere umană directă asupra deciziei finale — argumentul central al organizațiilor reunite sub Campania pentru Oprirea Roboților Ucigași.

De peste un deceniu, o coaliție de state mijlocii, sprijinită de sute de juriști, eticieni și oameni de știință, încearcă să obțină un tratat internațional care să interzică armele complet autonome.

Eforturile s-au împotmolit constant în cadrul Convenției privind Anumite Arme Convenționale (CCW) de la ONU, un forum care funcționează prin consens și unde suficiente state au tot interesul să tergiverseze discuția până când tehnologia devine fapt împlinit — exact ceea ce s-a și întâmplat.

Pentru că, dincolo de acest episod-simbol, ceea ce se întâmplă zilnic pe frontul ucrainean a depășit deja de mult pragul science-fiction. Rusia a intrat, în 2026, într-o fază de producție industrială a dronelor Shahed/Geran fără precedent: potrivit unor analize independente bazate pe imagini din satelit, Moscova plănuiește să fabrice aproximativ 60.000 de drone de atac cu rază lungă și încă 50.000 de drone-momeală doar în acest an, iar complexul de la Alabuga funcționează practic non-stop pentru a susține acest ritm.

Luna martie a marcat un nou vârf: 6.462 de drone de tip Shahed și sisteme înrudite lansate într-o singură lună, cu un ritm mediu de 208 aparate pe zi — depășind chiar și recordul anterior, din iulie 2025. În noaptea de 23 spre 24 martie, Rusia a lansat 948 de drone Shahed și 35 de rachete într-un singur ciclu de 24 de ore, cel mai amplu atac cu drone de la începutul războiului. Aceste cifre nu descriu doar epuizarea unor stocuri acumulate, ci o linie de producție stabilă, în expansiune, care sfidează logica sancțiunilor occidentale.

Ucraina a răspuns nu prin simetrie, ci prin ingeniozitate asimetrică, transformând drona-împotriva-dronei într-un model economic de-a dreptul revoluționar pentru un război de uzură.

Rata de interceptare a crescut de la aproximativ 30% la finalul lui 2022 la 55-75% în primăvara lui 2026, grație integrării avioanelor F-16, extinderii acoperirii radar și proliferării tunurilor și sistemelor antidronă la fiecare eșalon al apărării.

Dar elementul cu adevărat spectaculos este apariția interceptoarelor autonome. În regiunea Harkov, un sistem dezvoltat printr-un program al clusterului tehnologic Brave1 a reușit, potrivit ministrului ucrainean al Apărării Mihailo Fedorov (demis zilele acestea de Zelenski), să automatizeze 95% din întregul proces de interceptare — de la lansare până la distrugerea țintei —, operatorul uman având doar sarcina de a selecta ținta de pe un ecran și de a autoriza lansarea.

De acolo încolo, mașina recunoaște singură drona Shahed și o urmărește fără intervenție umană suplimentară. Interceptorul american Merops, produs de compania fostului director general al Google, Eric Schmidt, a doborât deja peste 4.000 de drone rusești în Ucraina, reprezentând, conservator estimat, 40% din totalul dronelor Shahed distruse — la un cost de aproximativ 15.000 de dolari per interceptor, față de 30.000-50.000 de dolari cât costă o singură dronă Shahed. Ecuația economică, pentru prima dată de la începutul acestui război de uzură prelungit, a început să lucreze în favoarea apărătorului.

Sistemul are, de altfel, o relevanță directă și pentru propria noastră vecinătate: pe 29 iunie, România a integrat interceptoarele Merops în apărarea aeriană națională, alăturându-se Poloniei, care le folosește deja, iar Lituania a cumpărat separat 48 de astfel de sisteme la începutul anului. Se discută despre desfășurarea lor de-a lungul coridorului Dunării, acolo unde dronele rusești lansate spre Ucraina au traversat repetat spațiul aerian românesc — o realitate deja familiară cititorilor acestei publicații, care au urmărit incidentele de la Constanța și dezbaterile privind sistemul SREM.

Nu este vorba, așadar, despre o tehnologie exotică, testată undeva departe: este exact arhitectura pe care armata română o adoptă, în timp real, pentru a-și proteja propriul spațiu aerian de exact aceleași amenințări care lovesc, zilnic, orașele ucrainene. Pe acest palier complementar — nu al interceptării propriu-zise, ci al orbirii sursei —, STARC4SYS, singurul integrator românesc din spatele unui proiect național de sisteme C4ISR de această complexitate, a legat parteneriatele cu americanii de la TCI International și CACI International — consolidate trilateral la BSDA 2026, în prezența ambasadorului SUA la București — de o capacitate operațională concretă: detecția pasivă, geolocalizarea și neutralizarea „soft-kill” a dronelor și a surselor de bruiaj electromagnetic rusești, precum sistemele Krasukha și Murmansk-BN, active permanent deasupra Mării Negre.

În mare, Ucraina a reușit ceva mai profund decât simpla apărare punctuală: a conceput, pentru prima dată de la invazia rusă din 2022, o strategie coerentă de victorie construită integral pe acest ecosistem tehnologic.

Analiștii vorbesc despre „neutralizare strategică” — nu distrugerea totală a forței ruse, ci reducerea ei funcțională la neputință, după modelul retragerii flotei ruse din Sevastopol, obținută fără ca Ucraina să dețină vreodată o flotă de suprafață tradițională, ci exclusiv prin drone navale.

Aceeași logică se aplică acum campaniei de lovire în profunzime a rafinăriilor rusești — 194 de lovituri de la începutul anului, de unsprezece ori mai multe decât în aceeași perioadă din 2025 —, care a împins Rusia, al treilea mare producător mondial de țiței, în situația absurdă de a importa benzină din India, în timp ce peste jumătate din regiunile sale raportează penurii de combustibil. Racheta de croazieră Flamingo, cu o rază de 1.800 de mile, și drona de atac Hornet, dezvoltată cu sprijinul aceluiași Eric Schmidt și capabilă să evite bruiajul electronic prin inteligență artificială, au permis Kievului să lovească rafinăria din Omsk, la peste 1.500 de mile de linia frontului — o demonstrație de forță imposibilă acum doi ani.

De la Google la frontul din Ucraina

Timp de un deceniu, Eric Schmidt a fost unul dintre oamenii care au modelat revoluția internetului. În calitate de director general al Google între 2001 și 2011, iar ulterior președinte al consiliului director al Alphabet până în 2017, el a transformat compania într-unul dintre giganții tehnologici ai lumii. Astăzi însă, numele său este asociat tot mai puțin cu motoarele de căutare și tot mai mult cu tehnologia militară. După invazia Rusiei în Ucraina, Schmidt și-a orientat atenția către un domeniu complet diferit. În 2023, în urma unor discuții cu oficiali ucraineni, a lansat discret un startup specializat în sisteme autonome pentru câmpul de luptă, denumit inițial White Stork.

Compania și-a schimbat ulterior identitatea, devenind Project Eagle în 2024 și Perennial Autonomy în 2026, pe măsură ce proiectele sale au trecut de la faza experimentală la producția operațională. Cel mai cunoscut rezultat al acestor investiții este interceptorul autonom Merops, conceput pentru distrugerea dronelor de atac rusești Shahed. Sistemul s-a remarcat pe frontul din Ucraina, unde a devenit unul dintre cele mai eficiente mijloace de apărare împotriva atacurilor cu drone, iar ulterior a fost adoptat și de armata Statelor Unite pentru contracararea dronelor iraniene. Mai multe state NATO, inclusiv România, care l-a integrat în sistemul său de apărare aeriană pe 29 iunie 2026, au ales aceeași tehnologie. Succesul nu a trecut neobservat la Washington.

În mai 2026, Pentagonul a acordat companiei lui Schmidt un contract de până la 500 de milioane de dolari, cel mai mare contract unic atribuit vreodată unei companii din afara marilor producători tradiționali de armament pentru dezvoltarea tehnologiilor antidronă. Pentru a accelera ritmul inovării, compania a atras specialiști proveniți din unele dintre cele mai importante firme tehnologice americane, precum Apple, Google și SpaceX, dar și pe Will Roper, fostul responsabil pentru inovație al Departamentului american al Apărării. Astfel, Eric Schmidt nu mai este doar unul dintre simbolurile epocii de aur a Silicon Valley.

În ultimii ani, el s-a transformat într-unul dintre cei mai influenți investitori și inovatori privați din domeniul tehnologiilor militare, contribuind la dezvoltarea unor sisteme autonome care schimbă deja modul în care se poartă războaiele moderne. Ingineri ucraineni lucrează, în același timp, la extinderea așa-numitei „zone de ucidere” — teritoriul în care infanteria nu se mai poate deplasa fără riscul de a fi vizată de o dronă — de la aproximativ 20 de mile la peste 40 de mile, prag dincolo de care, potrivit specialiștilor de la Centrul pentru Strategii de Apărare de la Kiev, devine practic imposibilă susținerea oricărei operațiuni clasice de infanterie.

Dacă această proiecție se confirmă, conceptul însuși de front static, cu tranșee și linii de aprovizionare terestre, ar putea deveni, în următorii ani, o relicvă a unei epoci militare încheiate — la fel cum calul de cavalerie a devenit irelevant după introducerea mitralierei.

Dar tocmai această viteză de transformare tehnologică este cea care a lăsat dreptul internațional cu mult în urmă. Campania anti-roboți-ucigași suferă, spun specialiștii în securitate, de o problemă de „ talmeș-balmeș conceptual” — o lipsă de mesaj unic și clar. Textul aflat în prezent pe masa negocierilor de la CCW insistă pe principiul greu de definit al „controlului uman semnificativ”, în loc să propună o interdicție simplă și directă a sistemelor de arme complet autonome — exact genul de armă care tocmai a ucis doi soldați în Ucraina.

Un sondaj Ipsos din 2021 arăta că 61% dintre adulții chestionați în 28 de țări se opun sistemelor de arme autonome, iar cercetători precum Elvira Rosert și Frank Sauer argumentează că un cadru bazat pe demnitatea umană — nu pe simpla protecție a civililor, care rămâne un teren juridic disputat — ar avea șanse mai mari de reușită, invocând Clauza Martens din Convențiile de la Haga, care protejează oamenii prin „legile umanității și dictatele conștiinței publice”. Din punct de vedere procedural, calea de urmat este cunoscută istoric: marile progrese în dezarmarea umanitară — interzicerea minelor antipersonal prin Convenția de la Ottawa din 1997, interzicerea munițiilor cu dispersie prin procesul de la Oslo — nu s-au produs niciodată în interiorul forumului ONU bazat pe consens, ci prin scoaterea negocierilor într-un cadru restrâns, al „statelor cu gândire similară”, finanțat și găzduit de o putere mijlocie dispusă să-și asume costul politic și financiar al procesului.

Canada a jucat acest rol pentru mine, Norvegia și Irlanda pentru munițiile cu dispersie.

Pentru roboții ucigași, un asemenea campion politic încă lipsește: Campania pentru Oprirea Roboților Ucigași este finanțată în prezent, în principal, de donatori privați și organizații filantropice — o structură care îi lipsește de capitalul politic necesar pentru a forța un proces în afara ONU, întrucât doar ministerele de externe ale statelor dispun de puterea procedurală și financiară de a-l demara.

Rămâne de văzut dacă tocmai relatările recente din Ucraina — un caz concret, verificabil, al unei mașini care a ucis fără supraveghere umană — vor reprezenta momentul de reconcentrare de care campania are nevoie de multă vreme, sau dacă vor rămâne doar o notă de subsol tehnică într-un război deja saturat de precedente fără egal. Ceea ce este cert este că, în timp ce juriștii de la Geneva dezbat definiția exactă a „controlului uman semnificativ”, uzinele din Alabuga produc drone la un ritm de 208 pe zi, iar undeva pe un câmp din estul Ucrainei, o mașină a decis deja, singură, cine trăiește și cine nu.

Post Scriptum:

Compania americană Vermeer produce pentru Ucraina drone care navighează fără GPS, printr-o rețea neuronală ce compară în timp real imaginile captate cu o bază de date de teren stocată local — o soluție directă la bruiajul rusesc masiv, dar care ridică aceeași întrebare: cât de „autonomă" e o mașină care își găsește singură drumul spre țintă, chiar dacă lovitura finală rămâne, teoretic, sub control uman?

Pe partea terestră, autoritățile ucrainene au difuzat în februarie imagini cu un robot cu șenile, echipat cu cameră termică, care a detectat un soldat rus în întuneric și l-a ucis cu o rafală de mitralieră grea — instalație pe care producătorii o descriu deja ca fiind capabilă de „operațiuni autonome de bază", inclusiv revenire independentă la bază când pierde legătura radio. În aprilie, Zelenski a anunțat că, pentru prima dată în acest război, o poziție inamică a fost cucerită exclusiv cu platforme fără operator uman — combinație de drone aeriene și sisteme terestre.

Precedentul juridic invocat constant de specialiști rămâne raportul ONU despre incidentul din Libia, 2020, unde drone turcești Kargu-2 ar fi identificat și atacat, în regim complet autonom, luptători aflați în retragere — primul caz documentat oficial de o armă care a luat singură decizia de a ucide, fără ca vreun operator să fi apăsat pe trăgaci.

Iar pe mare, provocarea e diferită: fără semnal GPS fiabil și fără puncte de reper vizuale clare, dronele navale ucrainene (relevante și pentru noi, având în vedere incidentul MAGURA V5 de la Constanța) experimentează cu navigație bazată pe poziția aștrilor sau pe triangularea semnalelor radio și turnurilor celulare — o soluție de ocolire a bruiajului electronic rusesc similară filozofiei din spatele sistemelor terestre.

Tiparul comun tuturor acestor exemple: nimeni nu a „lansat" oficial un robot ucigaș deplin autonom ca produs finit, ci fiecare componentă — navigație, recunoaștere, blocare pe țintă, tragere — a fost automatizată separat, iar suma lor a împins, fără o decizie politică explicită, granița spre exact scenariul pe care Convenția de la Geneva încerca să-l prevină din 2013.