Mao Zedong / Sursa: Imran Ahmed | Dreamstime.com
Din cuprinsul articolului
Mao Zedong a dominat politica chineză timp de peste un sfert de secol, de la proclamarea Republicii Populare Chineze în 1949 până la moartea sa, în 1976. Format în anii tulburi ai destrămării vechiului imperiu, războaielor interne și invaziei japoneze, Mao a urcat în fruntea Partidului Comunist printr-o combinație de activism rural, război de gherilă și construcție de mit personal. Victoria asupra Kuomintangului i-a oferit legitimitatea de „unificator” al unei țări epuizate.
„Marele conducător” Mao Zedong
La conducere, Mao a încercat să comprime „secolele” într-un deceniu. „Marele Salt Înainte” (1958–1962) a urmărit industrializarea fulgerătoare și reorganizarea agriculturii în comune populare. Țintele nerealiste, distorsiunile birocratice și catastrofele naturale au produs însă o foamete uriașă, cu milioane de victime, iar economia a intrat în recul. Criticat în partid, Mao a pierdut temporar pârghii în favoarea lui Liu Shaoqi și Deng Xiaoping, care au reparat punctual sistemul prin relaxări în agricultură și comerțul rural.
Steag China. Sursa foto: Pixabay
Tineri mobilizați ideologic
Temându-se de „restaurația capitalistă”, Mao a lansat în 1966 Revoluția Culturală. Gărzile Roșii – tineri mobilizați ideologic – au atacat „dușmanii de clasă”, intelectuali, cadre de partid și instituții culturale. Rezultatul: haos social, distrugeri de patrimoniu, sute de mii de destine frânte și o lungă paralizie instituțională. După 1968, armata a intervenit pentru a opri excesele, însă epurările au continuat, iar Liu a murit în detenție; Deng avea să fie reabilitat abia după 1976.
Pe plan extern, ruptura cu URSS a împins Beijingul către o pivotare surprinzătoare: deschiderea către Statele Unite. Vizita lui Richard Nixon în 1972 a spart izolarea diplomatică și a creat un cadru pragmatic pentru viitoarea modernizare economică.
Ce a lăsat moștenire
Moștenirea lui Mao este profund ambivalentă. Pe de o parte, a consolidat suveranitatea, a impus alfabetizarea în masă, a extins accesul la sănătate și educație, a pus bazele industrializării și a transformat China într-o putere nucleară. Pe de altă parte, experimentele sale politice au provocat tragedii umane uriașe și au traumatizat țesutul social. Pentru mulți chinezi, Mao rămâne simultan „părintele națiunii moderne” și autorul unor derapaje care au costat enorm. După dispariția sa, pragmatismul promovat de Deng Xiaoping avea să valorifice unitatea politică lăsată în urmă, schimbând radical economia – dar tocmai în afara dogmelor pe care Mao le sacralizase.
