Ceaușescu semnat în fals! Povestea unei aprobări care a zguduit trei miniștri. Miza: două mașini ARO

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Un articol din iunie 1990, semnat de Victor Predescu, sub rubrica „Destăinuiri în exclusivitate”, și are ca titlu central „Ceaușescu semnat în fals!”.

Subiectul: o falsificare a semnăturii lui Nicolae Ceaușescu și a lui Emil Bobu, pentru aprobarea cu prioritate a unor automobile ARO pe motorină.

Dincolo de episodul concret, articolul vorbește despre mecanismele informale ale puterii comuniste: frica de telefonul primit de la „Tovarășul”, privilegiile economiei comuniste, complicitățile aparatului birocratic și preferința pentru mușamalizare în interiorul partidului.

Un fals care putea deschide porțile

Într-un decupaj de ziar îngălbenit de timp, o întâmplare aparent măruntă capătă dimensiunile unei radiografii de sistem. Nu este vorba despre un proces politic, nici despre o mare conspirație de stat, ci despre două cereri, două automobile ARO pe motorină și o semnătură care, în România comunistă, putea cântări mai mult decât orice lege: semnătura lui Nicolae Ceaușescu.

Paranoia la Kremlin: Putin taie supravegherea digitală de teama AI

Avertisment Salvamont: pericolul ascuns care îi pândește pe turiști pe traseele montane

În centrul întâmplării se află două solicitări prin care se cerea aprobarea cumpărării cu prioritate a unor mașini ARO. În economia acelor ani, un asemenea automobil nu era doar un mijloc de transport, ci un privilegiu, o monedă de influență, un obiect al dorinței într-o societate a listelor, a aprobărilor și a ușilor închise.

Dar haideți să vedem povestea, așa cum era ea relatată în iunie 1990 în “Tineretul liber” de Victor Predescu. Am rescris întâmplarea, pentru a ușura înțelegerea personajelor și mecanismelor comuniste.

Ceaușescu în ARO. Sursa foto: Youtube

O pată pe obrazul Republicii

În după-amiaza aceea din a doua jumătate a anilor '80, în biroul masiv și sobru din sediul Comitetului Central, aerul devenise dintr-odată irespirabil. Pe suprafața maro, lucioasă și impecabil lăcuită a lemnului exotic, zăceau două coli de hârtie de o albeață stridentă. Pentru doi dintre cei mai puternici oameni ai regimului, acele hârtii nu erau simple documente, ci adevărate grenade cu cuiul scos.

Tudor Postelnicu, temutul ministru de interne, își plimba privirea bănuitoare de la foi la omul din fața lui. Silviu Curticeanu, șeful Cancelariei și „ordonatorul” din umbră al hățișurilor birocratice, era veșnic încruntat, însă acum trăsăturile îi erau de-a dreptul împietrite.

Documentele sosiseră cu doar două minute în urmă, direct de la cabinetul Anei Mureșan, ministra Comerțului Interior.

Tudor Postelnicu, ministru de Interne, în 1989. sursa: arhiva

— Nu credeam, tovarășe Curticeanu, că este posibil așa ceva în țara asta, sparse Postelnicu tăcerea, cu acea voce care trimitea de obicei fiori pe șira spinării oricărui muritor de rând.

— Uite că este, replică scurt și tăios „cancelarul”.

Situația cerea măsuri radicale și discrete. Curticeanu puse mâna pe telefonul oficial. Zece minute mai târziu, ușa masivă se deschise și în încăpere păși generalul-locotenent Constantin Nuță, șeful Inspectoratului General al Miliției. Simțind miros de praf de pușcă, Nuță se înclină adânc, executând un salut perfect dozat pentru cele două mărimi:

— Să trăiți, tovarășe ministru! Ordonați! Să trăiți, tovarășe secretar!

— Noroc, Nuță, îngăimă Curticeanu, plictisit și distant.

Anatomia unui fals istoric

Postelnicu nu pierdu timpul cu amabilități. Începu să vorbească pe nas, adoptând acel ton oficial și disprețuitor care îl caracteriza:

— Tovarășe general-locotenent, de la cabinetul Comerțului Interior au fost trimise aceste două cereri. Se solicită aprobarea cumpărării cu prioritate a unor mașini. ARO-uri pe motorină. Niște mașini de lux pentru acele vremuri, râvnite de toți bișnițarii. Se pare că beneficiarii ar fi niște zarzavagii înstăriți dintr-o comună din Sectorul Agricol Ilfov. Ia privește-le. Ți se pare ceva suspect?

Nuță, un vulpoi bătrân al anchetelor, luă foile cu precauție. Știa că în spatele întrebării se ascundea o capcană. Își dădu imediat seama că un simplu țăran nu ar fi avut acces la asemenea nivel, dar decise să joace cartea geniului milițienesc.

— Bineînțeles, tovarășe ministru! Semnătura „Tovarășului” este falsă. Și a tovarășului Emil Bobu la fel. Asta-i mai lipsea Secretarului General, să dea aprobări pentru transportul roșiilor și cartofilor!

Constantin Nuță, șeful Inspectoratului General al Miliției. sursa: captură video

Începe investigația

Postelnicu îl săgetă cu privirea, simțind nevoia să-și pună subordonatul la punct:

— Ce dumneata faci expertize grafice la prima vedere și dai verdictul pe loc? Nu știam că am un adjunct atât de „isteț”.

— Nu, tovarășe ministru, se apără Nuță, păstrându-și cumpătul. Plec de la o premisă logică. Tovarășa Mureșan le-a trimis direct la Cancelarie pentru că i s-au părut suspecte. Din câte știm, „Tovarășul” nu aprobă niciodată personal așa ceva. Totuși, trebuie să admit... semnătura președintelui este diabolic de bine imitată.

Nuță se prefăcu indignat, deși în sine se minuna de curajul nebun al autorului: „Ce insolență! Să-l semneze în fals pe Conducătorul Epocii de Aur!”. Generalul ceru permisiunea să investigheze chiar în clădirea Comitetului Central, intuind că filiera era internă. Curticeanu, deși de obicei zgârcit în favoruri, încuviință din priviri.

— În 24 de ore, hai maximum 48, vreau să știu cine a îndrăznit! conchise Postelnicu cu o duritate de gheață.

Scurtcircuit în rețeaua secretă

Misterul nu a fost greu de dezlegat pentru brațul lung al Securității și Miliției. Autorul nu cunoștea meandrele protocolului de stat. El crezuse greșit că o semnătură mare, pusă pe o hârtie cu antet, va deschide automat porțile uzinei ARO de la Câmpulung Muscel pentru a livra mașinile de teren celor doi cultivatori de roșii.

Cultivatori care, de altfel, plătiseră un „onorariu” gras: pe piața neagră, un ARO pe motorină valora atunci o avere, o jumătate de milion de lei. În condițiile în care un salariu era de maxim 3.000 de lei, suma era uriașă.

Când vestea a ajuns și la urechile lui Emil Bobu, tovarășul de la Cadre, acestuia „îi tremura fundul pantalonilor”, fiind cuprins de o spaimă de moarte că va fi acuzat de trafic de influență sau complicitate.

Dar cine fusese geniul din umbră?

Un simplu subofițer de securitate de la Poșta Specială, omul care transporta corespondența secretă de partid și de stat. Având acces la documente originale, studiase luni de zile fiecare buclă și fiecare linie. O dactilografă naivă de la C.C. bătuse textul cu caractere mari, oficiale, pe o „hârtie de decret”.

Subofițerul semnase în dreptul lui Bobu cu mențiunea „propun”, iar sub numele lui Nicolae Ceaușescu pusese rezoluția „aprob”. Totul fusese trimis în plicuri mari, oficiale, cu ștampila Cancelariei.

Justiția din „parohie”

După o anchetă scurtă și brutală, în care oasele subofițerului au fost „înmuiate” conform metodelor vremii, adevărul a ieșit la iveală. În biroul unde începuse totul, Postelnicu și Curticeanu își aruncau acum replici pline de venin, încercând fiecare să arunce vina în curtea celuilalt.

— Oricum, tovarășe Curticeanu, v-aș sugera să mai revedeți regulile din „parohia” dumneavoastră, zâmbi malițios Postelnicu. Mâine-poimâine ne trezim cu cine știe ce ordin semnat de la Cancelarie și nu vreau să mă gândesc la consecințe.

— Iar dumneata, tovarășe ministru, replică imediat Curticeanu, fără să rămână dator, mai verificați oamenii de la Poșta Specială. Infractorul e din grădina dumneavoastră, are epoleți.

Postelnicu, stacojiu de furie, înghiți în sec. Cu toate acestea, cei doi mari rechini ai regimului căzură de acord asupra unui aspect crucial: sub nicio formă „Soarele României”, Nicolae Ceaușescu, nu trebuia să afle că fusese plastografiat pentru două mașini ARO. Orgoliul dictatorului ar fi declanșat un cutremur care i-ar fi măturat pe toți din funcții.

— Falsificatorul nu merge la judecată, hotărî Postelnicu. Dacă ajunge la tribunal, vor râde de noi și judecătorii, și avocații, și curcile. Îi tragem o bătaie soră cu moartea, se ocupă Nuță, că e specialitatea lui, și apoi îl dăm afară pe ușa din dos.

Astfel, într-o dictatură în care o singură semnătură decidea destine, un biet subofițer a reușit, pentru câteva zile, să îmbrace mantia zeului suprem. Pedeapsa lui nu a fost consemnată în registrele vreunui tribunal, ci s-a pierdut în beciurile întunecate ale Securității, lăsând în urmă doar o poveste de culise despre paranoia și vulnerabilitatea unui regim care se credea invulnerabil.