Privesc uneori emisiunile unor televiziuni românești realizate de la Bruxelles. Reporterii și parlamentarii europeni români îmi provoacă aceeași reacție: o senzație de repulsie greu de definit. Nu fiindcă ar aparține unei tabere sau alteia, ci din cauza asemănării lor aproape perfecte. Aceleași expresii, aceleași inflexiuni, aceeași suficiență, aceeași capacitate de a transforma orice întrebare într-o confirmare.

Mă gândesc inevitabil la Ascaris lumbricoides. Nu la parazit ca metaforă a unui sistem, ci la indivizii care aleg această formă de existență. Nimeni nu îi obligă să vorbească astfel, să privească astfel sau să renunțe la propria coloană vertebrală. O fac singuri. Iar ceea ce mă dezgustă nu este mecanismul.

Mecanisme au existat întotdeauna. Mă dezgustă ușurința cu care unii oameni acceptă să devină parte din el.