Marea Schismă a Islamului. Diferențele dintre suniți (Arabia Saudită, Turcia) și șiiți (Iran)

Hartă diviziune șiiți/suniți. sursa: Ohio University

Islamul, a doua cea mai mare religie a lumii, este adesea privit din exterior ca un bloc monolitic. În realitate, lumea musulmană este profund marcată de o diviziune istorică și teologică majoră: ruptura istorică dintre suniți (aprox. 85-90% din populația musulmană globală) și șiiți (10-15%).

Geopolitica modernă: Suniții domină Peninsula Arabică

Din punct de vedere demografic și geografic, echilibrul de putere a fost modificat decisiv în secolul al XVI-lea, când Dinastia Safavidă a preluat puterea în Persia (Iranul de azi) și a impus șiismul ca religie de stat, transformând Iranul în bastionul șiismului global.

Astăzi, suniții domină demografic și geografic, de la Maroc și Egipt, trecând prin Arabia Saudită și Turcia, până în Pakistan, Bangladesh și Indonezia (cea mai mare țară musulmană).

Șiiții reprezintă majoritatea în Iran, Irak, Bahrain și Azerbaidjan și formează minorități substanțiale și influente în Liban, unde Hezbollah este o forță majoră, Yemen, vezi rebelii Houthi, Siria, Afganistan, Pakistan și Arabia Saudită (în provincia estică bogată în petrol).

Dar să vedem de unde începe diferența...

O singură religie, două ramuri

Geopolitica modernă a Orientului Mijlociu, deși este motivată în mare măsură de petrol, teritoriu, influență și alianțe internaționale, se folosește adesea de această schismă istorică. Rivalitatea actuală dintre Arabia Saudită, văzută ca liderul lumii sunite și Iran, liderul lumii șiite, este adesea suprapusă peste această diviziune veche de 14 secole, alimentând războaie proxy și tensiuni regionale. Cum este cel din zilele noastre.

Deși ambele ramuri împărtășesc credințele fundamentale ale islamului, credința într-un singur Dumnezeu (Allah), în Profetul Muhammad/Mohamed ca ultimul mesager și în Coran ca revelație divină, ruptura lor reprezintă una dintre cele mai vechi și mai influente schisme din istoria religioasă, modelând până astăzi geopolitica Orientului Mijlociu.

Cum a început totul? Răspunsul nu se află inițial într-o dispută teologică, ci într-una eminamente politică: o criză de succesiune.

Anul 632 d.Hr.: Moartea Profetului și criza succesiunii

Rădăcina schismei datează din anul 632 d.Hr., momentul morții Profetului Muhammad. Deoarece Profetul nu a lăsat un fiu supraviețuitor și, potrivit majorității, nici instrucțiuni explicite și incontestabile despre cine ar trebui să preia conducerea tinerei comunități musulmane (Ummah), s-a creat un vid de putere.

În fața acestei crize, comunitatea s-a împărțit în două tabere cu viziuni diferite asupra modului în care trebuia ales noul lider.

Tabăra „tradiției și a consensului” (viitorii suniți). Majoritatea adepților Profetului au considerat că noul lider ar trebui ales pe baza consensului comunității (Shura), dintre cei mai capabili și mai apropiați confidenți ai lui Muhammad. L-au ales astfel pe Abu Bakr, prietenul intim și socrul Profetului, să devină primul Calif. Această tabără a devenit cunoscută mai târziu sub numele de Ahl al-Sunnah wal-Jama'ah, oamenii tradiției și ai consensului, de unde provine termenul de suniți.

Tabăra „partizanilor” (viitorii șiiți), era un grup mai restrâns a susținut că succesiunea trebuia să rămână în linia sângelui Profetului, pe baza desemnării divine. Alegerea lor absolută era Ali ibn Abi Talib, vărul și ginerele lui Muhammad, căsătorit cu fiica acestuia, Fatima. Ei argumentau că Muhammad îl desemnase pe Ali ca succesor în timpul vieții sale. Acest grup a fost numit Shi'atu Ali / partizanii sau fracțiunea lui Ali, de unde derivă termenul de șiiți.

Epoca primilor Califi și Prima „Fitna”/Războiul Civil

Timp de 24 de ani după moartea Profetului, comunitatea a fost condusă de trei califi din tabăra majoritară, Abu Bakr, Umar și Uthman. Ali a acceptat în cele din urmă această situație de dragul unității comunității.

Totuși, după asasinarea celui de-al treilea calif, Uthman, în anul 656 d.Hr., Ali a fost în sfârșit ales ca al patrulea Calif, ultimul din perioada pe care suniții o numesc a „Califilor Bine Călăuziți”. Domnia sa a fost însă marcată de prima Fitna sau război civil islamic.

Guvernatorul Siriei, Muawiyah, membru al puternicului clan Umayyad, a refuzat să îi jure credință lui Ali. În anul 661 d.Hr., Ali a fost asasinat în timp ce se ruga într-o moschee din Kufa (în Irakul de astăzi), iar Muawiyah a preluat puterea, fondând Dinastia Umayyadă.

Punctul de ruptură definitivă. Karbala (680 d.Hr.)

Dacă până în acest punct sciziunea fusese în principal una politică, evenimentele din anul 680 d.Hr. aveau să transforme șiismul într-o mișcare teologică distinctă, cu o profundă încărcătură emoțională.

După moartea lui Muawiyah, fiul lui Ali și nepotul Profetului, Hussein, a refuzat să jure credință noului calif umayyad, Yazid, considerându-l un conducător corupt și tiranic. Hussein a plecat cu un grup mic de susținători și membri ai familiei spre Kufa, dar a fost interceptat de o vastă armată umayyadă la Karbala (în Irak).

În Bătălia de la Karbala, Hussein și toți însoțitorii săi de sex masculin au fost masacrați brutal. Capul lui Hussein a fost tăiat și trimis la Damasc.

Pentru șiiți, tragedia de la Karbala este momentul fondator al identității lor spirituale. Hussein a devenit arhetipul martirului suprem care s-a jertfit pentru dreptate împotriva tiraniei. Până în zilele noastre, șiiții comemorează moartea sa în fiecare an în timpul sărbătorii de doliu numite Așura, un eveniment marcat de pelerinaje masive, procesiuni și ritualuri de doliu, uneori incluzând autoflagelarea. Pentru suniți, Hussein este de asemenea o figură respectată și tragică, dar Karbala nu deține aceeași greutate teologică sau de ritual.

Diferențe teologice majore

De-a lungul secolelor, ceea ce a început ca o dispută politică s-a cristalizat în doctrine diferite:

Califat vs. Imamat

Suniții privesc instituția Califatului ca pe o structură pur politică și administrativă. Califii erau lideri muritori, supuși greșelii, al căror rol era să protejeze comunitatea și să aplice legea islamică (Șaria). Autoritatea religioasă aparține comunității și savanților religioși (Ulema).

Șiiții cred în instituția Imamatului. Pentru ei, conducătorul legitim (Imamul) nu este doar un lider politic ales de oameni, ci un ghid spiritual infailibil, desemnat de Dumnezeu din descendența lui Ali și Fatima. Imamii sunt singurii interpreți perfecți ai înțelesurilor ezoterice ale Coranului.

Ierarhia clericală

Islamul sunit este mult mai descentralizat. Nu există un cler ierarhizat în sensul strict, cum ar fi comparativ la catolici sau ortodocși. Autoritatea provine din studiul textelor și din consensul învățaților.

Islamul șiit, în special ramura majoritară, a „Celor Doisprezece Imami” sau duodecimanii, a dezvoltat o structură clericală ierarhică puternică, condusă de mari învățați numiți Ayatollahi. Credincioșii șiiți sunt obligați să urmeze îndrumările religioase ale unui ayatollah în viață (practica Taqlid).

Imamul Ascuns (Mahdi)

Cea mai mare ramură a șiismului crede că linia Imamilor s-a oprit la cel de-al 12-lea Imam, Muhammad al-Mahdi (născut în secolul al IX-lea). Ei cred că acesta nu a murit, ci a fost ascuns de Dumnezeu (fenomenul Ocultării) și se va întoarce la sfârșitul timpurilor ca salvator al lumii pentru a instaura dreptatea. Și suniții cred în venirea unui Mahdi la sfârșitul lumii, dar îl văd ca pe un lider viitor obișnuit, nu ca pe o figură istorică ascunsă timp de secole.

Deși sciziunea sunit-șiită este reală și adesea sângeroasă în anumite contexte geopolitice, este important de menționat că, la nivelul de bază, milioanele de musulmani din ambele tabere trăiesc adesea în pace unii alături de alții, rugându-se aceluiași Dumnezeu, postind în aceeași lună de Ramadan și făcând pelerinaje spre aceeași Kaaba de la Mecca.

Diferența dintre ei rămâne, în esență, un ecou prelungit al întrebării ridicate în anul 632: Cine ar trebui să conducă comunitatea credincioșilor?