Parlamentul European. Sursa foto: Captură video Youtube
Din cuprinsul articolului
Rar am văzut România atât de prinsă în propria ei ceață ca acum. O țară care trăiește simultan într-o democrație afişată și într-o opacitate reală, ca o casă cu ferestre luminate doar pe partea care dă spre stradă. Restul — camere închise, coridoare acoperite, uși ferecate.
Europarlamentarul Rares Bogdan, - unul dintre liberalii ne-uresizați -, are dreptate: secretomania pe care o manifestă UE nu duce la nimic bun. Și nu pentru că ar ascunde cine ştie ce complot, ci pentru că ucide în timp încrederea. O societate nu moare din corupție — România trăiește de 30 de ani cu asta. Dar moare sigur din neîncredere.
Secretomania e doar simptomul unui stat care nu mai ştie să fie stat.
Un stat care se teme de propriul popor. Și un popor care se teme de propriul stat. Nimeni nu spune adevărul pentru că nimeni nu suportă adevărul.
Unde este România în acest „concert” fals? Exact acolo unde stă de obicei un muzician fără partitură: pe scenă, cu instrumentul în brațe, imitând ce cred ceilalți că trebuie cântat. Un violonist în corul Europei, fără să mai audă propria muzică.
Ne prefacem că participăm, că suntem parte, că suntem invitați la masa deciziilor. Dar totul e un fel de pantomimă în care mimăm normalitatea, mimăm transparența, mimăm competența.
România este, în acest moment, o țară care joacă o piesă al cărei scenariu nu-l cunoaște, dar pe care îl acceptă cu o disciplină aproape absurdă. Îi spui ce să voteze, votează. Îi spui ce să accepte, acceptă. Îi spui că totul e secret — și tace. Secretomania nu e decât forma modernă a fricii. Frica celor de sus de a nu-și expune slăbiciunea. Frica celor de jos de a nu-și pierde iluzia.
Cum poate o țară să-și găsească locul într-un concert fals, dacă ea însăși a renunțat să mai cânte?
Adevărata problemă nu e secretul, ci faptul că România nu mai are voce. Are doar ecouri, reflexe, reacții. O orchestră fără suflu, care repetă partituri scrise de alții.
În mod direct, politic vorbind, secretomania aceasta nu e doar un viciu birocratic, ci o strategie. În România, puterea nu se exercită prin autoritate, ci prin confuzie. Cu cât știi mai puțin, cu atât ești mai ușor de administrat. Cu cât întrebi mai puțin, cu atât devii mai „responsabil”.
Iar cei care conduc știu asta. De aceea tăcerea instituțiilor nu e o întâmplare, ci o metodă: să nu dea explicații, ca să nu poată fi contraziși; să nu ofere date, ca să nu poată fi verificați; să nu numească vinovați, ca să nu existe responsabilitate. E o politică a neasumării, ridicată la rang de doctrină.
Adevărul crud e că în România nu există un conflict între putere și opoziție — există doar un conflict între putere și transparență. Iar în această luptă, puterea câștigă mereu, pentru că are armele: tăcerea, amânarea, secretul, ambiguitatea legalizată.
Și mai e ceva, încă și mai grav: secretomania nu ascunde planuri; ascunde incompetență. Nu protejează statul; protejează slăbiciunea celor care îl conduc.
Politic, România se află astăzi într-o formă perfidă de vasalitate internă: nu față de alte state, ci față de cei care ar trebui să îi servească instituțiile și care, în schimb, îi servesc doar propriile interese.
Și dacă ar fi să spun un adevăr dur, fără literatură: România nu e în pericol să fie trădată. România e în pericol să fie administrată în tăcere, până devine nerelevantă. Iar o țară nerelevantă nu pierde doar teritorii — pierde sens.
Cea mai mare ironie a timpului nostru e mirarea celor de la Bruxelles. Aceeași birocrație europeană care, de ani de zile, administrează continentul cu o politețe rece și o suficiență tehnocratică, se întreabă acum, cu un aer sincer nedumerit, de unde vine extremismul.
De unde vine populismul. De ce oamenii se radicalizează. De ce partidele de protest cresc peste noapte.
Parcă ar întreba medicul, privind un pacient neglijat: „Dar de ce face febră? Am uitat să-i dăm medicamente, i-am închis geamul, l-am ținut pe întuneric, dar… cum de a făcut febră?”
Extremismul nu e un accident. Este o reacție imunologică a societății la aroganța birocratică, la decizii luate în spatele ușilor închise, la discursuri moralizatoare rostite de oameni care nu mai simt pulsul străzii. La această Europă care nu mai consultă, ci doar comunică. Nu mai explică, ci notifică. Nu mai ascultă, ci etichetează.
Iar populismul crește exact în golurile lăsate de ei. Crește în zonele unde oamenii nu mai aud nimic, unde se vorbește o limbă rece despre „proceduri”, „standardizări”, „aliniere”, „conformitate”. Crește în spațiile unde nu există transparență. În spațiile unde puterea nu-și asumă greșelile, ci le acoperă sub rapoarte și directive. Crește oriunde oamenilor li se cere să tacă și să accepte.
De aceea mirarea Bruxelles-ului e aproape comică. Uniunea Europeană seamănă astăzi cu un profesor care pedepsește clasa pentru indisciplină, fără să-și dea seama că el însuși a uitat să vină la ore.
Și mă întreb, cu o tristețe liniștită: cum să nu crească extremismul, când însăși normalitatea a devenit opacă? Cum să nu crească populismul, când oamenii nu mai văd niciun chip, doar regulamente? Cum să nu apară zgomotul, când tăcerea autorităților e atât de apăsătoare?
Populiștii nu cresc pentru că mint mai bine. Cresc pentru că ceilalți nu mai spun adevărul. Cresc pentru că instituțiile comunică exclusiv cu ele însele. Cresc pentru că între putere și cetățean s-a instalat o perdea groasă de jargon, proceduri și secret. Cresc pentru că Europa a devenit un coridor plin de ecouri.
Rareș Bogdan. Sursa foto: Facebook
Iar România, în această ecuație, nu face decât să amplifice ecoul: o țară fără voce nu poate decât să urle la un moment dat.
Și dacă tot vorbim despre orbire, poate că nimic nu explică mai bine acest mecanism decât propriile lor documente. Cum spunea zilele trecute - singulară voce românească - cu o claritate de prim semestru, Rareș Bogdan:
„Dacă un student de anul întâi citește concluziile Consiliului din octombrie pe Competitivitate îi sare în ochi faptul că șefii de state au cerut o schimbare radicală în materie. Adică o revoluție la temelia funcționării pieței unice. Apoi se va întreba ce făcea Comisia Europeană în timp ce EPP cerea simplificare, debirocratizare, flexibilitate, dereglementare, transparentizare. Acum Comisia s-a trezit, dar suntem în situația tradițională în care reacționăm după ce se produce catastrofa, nu o prevenim.”
Dacă asta vede un student, ce mai rămâne de spus despre cei care conduc?
Europa trece prin lume cu ochii închiși, iar când se lovește de realitate, se miră de zgomot.
În lumea lor, catastrofele nu se previn — se comentează după.
Asta e, de fapt, tragedia tăcută a Europei noastre: o Uniune care cere statelor transparență, dar care nu poate fi ea însăși văzută. O instituție care pretinde coerență, dar funcționează pe opacitate. O voce care cere voce, dar nu mai are propria respirație.
Iar România, prinsă între a asculta și a tăcea, nu mai știe nici dacă face parte din cor, nici dacă mai merită să cânte.
