Cu excepţia unei răsturnări de situaţie de ultimă oră, guvernul central va prelua puterea, iar Catalonia îşi va pierde autonomia la sfârşitul zilei.

Vineri seara, Spania ar putea înregistra o premieră de la sfârşitul franchismului şi instaurarea democraţiei în 1978: niciodată, de atunci, vreuna din cele 17 „comunităţi autonome” spaniole nu a violat Constituţia, pentru a fi pusă sub tutelă.

Organizarea referendumului pentru independenţă, neautorizat, de la 1 octombrie, soldat cu numeroase violenţe, este motivul intervenţiei guvernului de la Madrid în Catalonia.

Potrivit Constituţiei spaniole, în caz de „rebeliune” a uneia din regiuni, puterea centrală activează articolul 135, care înseamnă trecerea tuturor prerogativelor şi instituţiilor regionale în mâinile guvernului de la Madrid.

Ziua de joi a fost una suprarealistă: liderul separatist de la Barcelona, Carles Puigdemont, a revenit asupra intenţiilor sale iniţiale, de a anunţa organizarea de alegeri anticipate, singura măsură care putea determina guvernul de la Madrid al lui Mariano Rajoy să renunţe la punerea Cataloniei sub tutelă.

Dacă până vineri seara, la ora 19, când Senatul de la Madrid se va întruni, pentru a consfinţi intervenţia, autorităţile din Barcelona nu se vor răzgândi şi vor convoca totuşi alegerile anticipate, Madridul nu va avea de ales.

Totuşi, punerea sub tutelă a Cataloniei este o măsură excepţională, cu riscuri, date violenţele înregistrate la referendum.

Statul spaniol nu are în această regiune autonomă decât o prezenţă discretă. De exemplu, din cei 220.000 de funcţionari, doar 9% lucrează pentru administraţia centrală. Mai mult, autoritatea catalană controlează zeci de organisme culturale, educative, lingvistice şi politice.

Madridul vrea să-l destituie pe Puigdemont pentru a institui controlul asupra finanţelor regionale, a media publice (în special TV3, considerată de puterea centrală drept „un instrument de propagandă secesionistă”) şi a telecomunicaţiilor.

Pentru aceasta, guvernul Rajoy, care dispune de numai 6000 de poliţişti şi gardieni în Catalonia, are neapărat nevoie să instituie controlul asupra comandamentului poliţiei locale şi a celor 17.000 de agenţi ai acesteia.

Rămâne de văzut dacă guvernul central va reuşi să se impună. Şi, dacă da, cu ce preţ. De partea cealaltă, militanţii separatişti sunt foarte bine organizaţi şi prea puţin dispuşi să accepte „Diktatul Madridului”, a cărui autoritate o aseamănă cu cea a lui Franco.