Femeile au participat la război. Au ucis. Din patriotism. Din ură. De nevoie.

Poveștile femeilor sovietice care au participat în Doilea Război Mondial este scrisă în volumul „Războiul nu are chip de femeie”  de Svetlana Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură 2015. Cartea a apărut la Editura Litera. „Războiul nu are chip de femeie” este un roman vândut în peste 2 milioane de exemplare în întreaga lume. Volumul cuprinde mărturiile femeilor sovietice care au luptat în al Doilea Război Mondial.

Svetlana Aleksievici şi-a dedicat şapte ani din viaţă colectării mărturiilor unor femei care, multe dintre ele, la momentul acela erau abia ieşite din copilărie. După primele sentimente de euforie, asistăm la o schimbare radicală de ton, pe măsură ce ajungem la încercarea fatală a luptei, însoţită de partea sa de întrebări şi de suferinţă. Abandonând tăcerea în care şi-au găsit refugiul, aceste femei îndrăznesc, în sfârşit, să prezinte războiul aşa cum l-au trăit.

Al Doilea Război Mondial nu va ajunge niciodată să-şi dezvăluie întreaga grozăvie. În spatele faptelor de arme, al atrocităţilor şi al crimelor monstruoase comise împotriva civililor se ascunde o altă realitate. Aceea a miilor de femei sovietice trimise pe front împotriva inamicului nazist.

În colecția Clasici Contemporani urmează să apară, de aceeași autoare:  „Ultimii martori” (Poslednie svideteli, 1985), amintiri ale adulților care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial erau copii; „Soldații de zinc” (Ținkovîe malciki, 1989), despre experiențele soldaților sovietici în războiul din Afganistan.

Iată un fragment din mărturia scriitoarei, uimită de ceea ce a descoperit în peregrinările sale, șu o mică parte din istoria unei foste lunetiste.

Svetlana Aleksievici: „Mă adusese în casa aceea o scurtă ştire din ziarul lo­cal, care anunța că, de curând, la Uzina de Autovehicule Udarnik, avusese loc festivitatea ieşirii la pensie a conta­bilului principal Maria Ivanovna Morozova. În timpul războiului, se arăta în nota aceea, Maria Ivanovna fusese lunetistă, avea nu mai puțin de unsprezece decorații și șaptezeci și cinci de victime la activ. Mi se părea greu de conciliat profesiunea militară a acestei femei cu ocupația ei din anii de pace. Cu fotografia spălăcită din ziar. Cu toate aceste semne ale unei existențe comune. (...)”.

Maria Ivanovna Morozova (Ivanuşkina), fruntaş, lunetistă: „O să-ți spun o poveste simplă… Povestea unei fete obișnuite din Rusia, așa cum erau o mulțime pe atunci… Pe locul unde se afla satul meu natal, Diakovskoe, e acum raionul moscovit Proletarski. Când a început răz­boiul, n-aveam nici optsprezece ani. Aveam două cosițe lungi-lungi, până la genunchi… Nimeni nu credea că războiul are să țină mult, toți așteptau de la o zi la alta să se termine. Să alungăm dușmanul. Am muncit pe câmp, în colhoz, apoi am terminat nişte cursuri de contabili­tate. Războiul continua… Prietenele mele… Colegele de la curs ziceau: «Trebuie să mergem pe front». Parcă plutea deja în aer. Ne-am înscris toate la nişte cursuri or­ganizate pe lângă comisariatul militar. Unele poate că ve­niseră ca să nu rămână singure, nu știu. Acolo ne învățau să tragem cu carabina, să aruncăm grenade. La început… Eu, recunosc, mă temeam să iau pușca în mână, nu-mi plăcea. Nici nu-mi puteam închipui că am să mă duc să omor pe cineva, pur și simplu voiam pe front și gata!

Din satul nostru patru, din cel vecin cinci, într-un cuvânt, câteva fete din fiecare sat. Și numai fete. Băieții plecaseră deja Războiul nu are chip de femeie 45 pe front, care putuse. Uneori venea curierul militar în toiul nopții, le dădea două ore să-și strângă lucrurile și îi lua cu el. Se întâmpla să-i adune chiar și de pe câmp. (Tace.) Acum nu-mi mai aduc aminte – mai făceam pe­treceri sau nu, dar, dacă făceam, atunci fetele dansau în­tre ele, fiindcă băieți nu mai rămăseseră. Deveniseră mai tăcute satele noastre. Curând a apărut apelul CC al Comsomolului către tineret. Duşmanul ajunsese la porțile Moscovei... Eram chemați să ne apărăm Patria. Cum adică să cucerească Hitler Moscova? N-o să-l lăsăm! Nu numai eu, toate fetele cereau să plece pe front. Tatăl meu lupta deja. Am cre­zut că noi suntem singurele... Mai deosebite… Când am ajuns la comisariat, curtea era ticsită de fete.(...)”.