Octavian Hoandra. Sursa: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
M-am uitat la răspunsul Curții Constituționale a României (CCR) și, mărturisesc, pentru câteva clipe am avut sentimentul acela tot mai frecvent că poate nu mai înțeleg eu bine limba română.
„Conduita constantă și publică”, „reperele etice și profesionale ale președintei Curții Constituționale” — toate acestea, ni se spune, ar constitui argumente suficiente pentru a exclude orice interpretare contrară.
Am recitit.
Nu pentru că fraza ar fi complicată. Dimpotrivă. Este dintre acele fraze oficiale care devin foarte limpezi după ce dai la o parte cuvintele mari.
Pe scurt, ni se spune: nu vă faceți griji, doamna președintă, prof. univ. dr., este un reper etic și profesional.
Și atunci mi-am amintit.
Memoria devine, în vremurile noastre, un defect destul de incomod. Iar lipsa ei naște monstruozități.
În 2018, Simina Tănăsescu era consiliera președintelui Klaus Iohannis. O întâlnire cu un judecător al Curții Constituționale, Petre Lăzăroiu, a provocat un scandal tocmai din cauza suspiciunii unei posibile imixtiuni. A urmat demisia. Iar Administrația Prezidențială vorbea atunci despre ceva ce mi se pare aproape exotic astăzi: faptul că nici măcar suspiciunea unei imixtiuni nu trebuie să planeze asupra unei instituții.
Au trecut opt ani.
Nu o viață. Nici măcar o generație.
Opt ani.
Și iată că aceeași persoană se află acum în fruntea Curții Constituționale, iar în jurul unei alte întâlniri controversate instituția pe care o conduce ne explică senin că „reperele etice și profesionale” ale președintei sunt suficiente pentru a înlătura îndoielile.
Nu știu dacă doamna profesor universitar doctor Simina Tănăsescu și-a amintit episodul din 2018 atunci când a citit comunicatul.
Presupun că da.
Profesorii au, de regulă, memorie bună.
Mai ales profesorii universitari. Mai ales doctorii. Mai ales specialiștii în drept constituțional.
Aici începe nedumerirea mea.
Nu mă deranjează titlurile. Dimpotrivă. Am crescut într-o vreme în care un profesor era un om în fața căruia îți plecai puțin spatele. Titlul presupunea carte, ani de muncă, disciplină și, poate naiv, îmi imaginam că presupune și o anumită obligație față de propriile cuvinte.
Astăzi văd tot mai des altceva.
Titlurile nu mai par obligații, ci argumente.
Profesor doctor nu mai înseamnă: trebuie să fiu mai atent decât ceilalți. Înseamnă: trebuie să mă credeți mai mult decât pe ceilalți.
Este o diferență mică în cuvinte și enormă în caracter.
De aceea mă fascinează această nouă categorie de personaje publice: profesorii fără memorie.
Oameni cu biografii impresionante, doctorate, cursuri universitare, conferințe, funcții și fotografii solemne pe paginile instituțiilor. Oameni care cunosc principiile până la ultima notă de subsol și care, atunci când principiile ajung neplăcut de aproape de propria persoană, descoperă deodată extraordinara complexitate a realității.
Ceea ce ieri era inadmisibil devine astăzi perfect explicabil.
Ceea ce ieri impunea demisia, astăzi necesită doar un comunicat.
Iar ceea ce ieri se numea suspiciune legitimă devine astăzi „interpretare exagerată”.
Probabil că acesta este unul dintre privilegiile intelectualului ajuns la putere: nu trebuie să-și nege trecutul.
Îl poate interpreta.
Și, dacă are suficiente titluri înaintea numelui, poate spera că ceilalți vor obosi înaintea lui.
Eu nu sunt profesor de drept constituțional.
Fiind un amărât de mediocru, mie lucrurile îmi par mai simple.
Dacă în 2018 considerai că simpla suspiciune asupra independenței Curții este intolerabilă, mi-ar plăcea să aflu de ce în 2026 suspiciunea trebuie alungată prin invocarea propriilor tale „repere etice”. Atât. Nu cer tratate. Nu cer jurisprudență. Nu cer note de subsol. Și nici măcar demisii.
Aș vrea numai puțină memorie. Ca să ne ferească de monstruozități.
Pentru că demnitatea, spre deosebire de titlurile universitare, are un inconvenient teribil:
nu poate fi trecută înaintea numelui.
Se observă, în ultimul timp, tot mai clar un limbaj pe care noi, oamenii obișnuiți, îl luăm prea puțin în seamă. Ne uităm la tratate, la declarații comune, la vizite oficiale, la fotografiile obligatorii cu două steaguri în spate. Mult mai rar ne uităm la decorații.
Poate fiindcă ni se par obiecte dintr-o recuzită veche: panglici, medalii, câteva cuvinte solemne rostite într-un salon al ambasadei, șampanie, fotografii și sfârșitul ceremoniei.
Și totuși, statele nu împart decorații la întâmplare.
Mai ales Franța.
M-am gândit la asta zilele acestea privind-o pe Simina Tănăsescu, ajunsă președinta Curții Constituționale. Profesor de drept constituțional, fost consilier prezidențial al lui Klaus Iohannis, judecător constituțional numit de acesta și, lucru mai puțin cunoscut publicului larg, de două ori decorată de Republica Franceză.
Prima dată în 2011, în timpul președinției lui Nicolas Sarkozy, cu Ordinul Național al Meritului. A doua oară în 2018, sub Emmanuel Macron, cu Legiunea de Onoare.
Două decorații. Doi președinți ai Franței.
Nu e, oare, nimic suspect în asta? E drept, Simina Tănăsescu are o biografie universitară puternic legată de Franța și suficiente motive academice pentru ca statul francez să o considere apropiată.
Numai că memoria, uneori, face asociații nepoliticoase.
Mi-am amintit de Laura Codruța Kövesi.
Și ea decorată de Franța. Tot de două ori.
În 2011, Sarkozy îi acorda Ordinul Național al Meritului. În 2016, François Hollande îi acorda Legiunea de Onoare.
Apoi mi-am amintit de Florian Coldea.
În 2015, același François Hollande îl făcea Cavaler al Ordinului Național al Meritului.
De aici încolo lucrurile devin mai interesante nu prin ceea ce am putea presupune, ci prin ceea ce francezii înșiși au spus.
Când ambasadorul François Saint-Paul îi înmâna decorația lui Florian Coldea, nu vorbea doar despre banala cooperare dintre două servicii secrete aliate. Amintea colaborarea SRI cu DNA și DIICOT și ajungea la o formulare remarcabilă: sub conducerea lui Coldea, SRI devenise unul dintre actorii majori ai „consolidării statului” în România.
Mi se pare o expresie asupra căreia merită să zăbovim.
Consolidarea statului? Așa să fi fost, oare? Protocoalele secrete și ilegale SRI-DNA, cu tot ce a urmat apoi?
Un serviciu secret nu mai apărea doar ca paznic nevăzut al statului, ci ca participant la construcția lui.
Un an mai târziu, același ambasador francez o decora cu Legiunea de Onoare pe Laura Codruța Kövesi. DNA era prezentată drept un model european, iar șefa sa devenea expresia luptei anticorupție și a consolidării statului de drept. Așa să fi fost, oare?
În numai câteva luni, Franța îi decorase, așadar, pe cei aflați în fruntea a două instituții despre a căror colaborare avea să se vorbească enorm în România anilor următori.
Pe unul pentru contribuția SRI la consolidarea statului.
Pe cealaltă pentru contribuția DNA la consolidarea statului de drept.
Uneori diplomația pare a avea, deosebit de pronunțat un anume simț al simetriei…
Și acum ne întoarcem la Simina Tănăsescu.
Ea nu este nici procuror, nici general de informații. Ar fi grosolan să punem semnul egalității între trei biografii atât de diferite. Dar nici nu trebuie.
Este suficient să privim fotografia mai largă.
Un general care ajunge să simbolizeze puterea serviciului de informații. Un procuror care ajunge să simbolizeze puterea cătușelor. Un profesor de drept constituțional care trece prin Palatul Cotroceni și ajunge, în cele din urmă, în fruntea Curții Constituționale.
Trei trasee diferite către trei dintre locurile în care statul își exercită puterea cea mai profundă: informația, acuzarea și Constituția.
Și, undeva pe fiecare dintre cele trei trasee, apare Franța cu o decorație.
În cazul a doi dintre ei, chiar de două ori.
Sarkozy, Hollande, Macron.
Nu cred că medaliile dovedesc conspirații. Dacă ar exista conspirații serioase, probabil că ultimul loc în care am găsi dovada lor ar fi pe reverul protagoniștilor.
Dar decorațiile spun altceva.
Spun pe cine observă un stat străin. Pe cine consideră important. Pe cine socotește apropiat. Ce instituții apreciază și, mai ales, ce fel de evoluție a unei societăți consideră că ar fi dezirabilă.
Marile puteri au făcut întotdeauna asta. Și-au cultivat relațiile cu elitele altor țări, le-au invitat, le-au educat, le-au premiat, le-au decorat. Nu e nevoie de conspirații. Influența adevărată este mult mai banală și, tocmai de aceea, mult mai eficientă.
Ea nu are nevoie de ordine.
Are nevoie de afinități.
Nu are nevoie de agenți.
Îi sunt suficienți oamenii care privesc lumea în același fel.
Poate că peste douăzeci de ani cineva va scrie istoria României acestor decenii și va încerca să înțeleagă cum s-a format elita instituțională care a dominat-o. Va cerceta protocoale, hotărâri, dosare, stenograme și arhive.
Eu i-aș sugera să se uite și la fotografiile de la ambasade.
Într-una va găsi un general.
În alta, un procuror.
În alta, un profesor de drept constituțional.
Zâmbind cu toții, cum se zâmbește la asemenea ceremonii, cu panglica sau însemnul Republicii Franceze la piept.
Fotografiile nu vor demonstra nimic.
Dar s-ar putea sa explice o epoca. Cea a distrugerii...
Recomandările noastre
