“Nimeni nu ar fi crezut prin anii ’90 că un articol al Constituției noastre va deveni atât de dezbătut precum cel referitor la desemnarea de către președintele republicii a unui candidat pentru funcția de prim-ministru.

Un conflict constituțional? O lacună a textului, cum deseori conchidem, când mecanismul legal nu funcționează? Nu, nici vorbă.

De data aceasta, textul este cât se poate de clar. Președintele, care este reprezentantul statului, are o obligație şi nu un drept (nu găsim nicăieri formula magică „poate” ce apare în alte articole).

El trebuie să confere formă şi doar atât candidatului propus de partidul majoritar sau de o coaliţie majoritară.

Argumente în acest sens:

În primul rând, unul de logică primară. Dacă partidul consultat ar avea doar dreptul de a propune şi  preşedintele dreptul de a decide, ar însemna că însuşi textul Constituţiei încurajează criza politică şi conflictul între preşedinte şi parlament, ceea ce nu numai că ar fi absurd, dar ar răsturna orice logică față de rolul de mediator al preşedintelui. Or, guvernul trebuie să fie reprezentativ și consultarea are tocmai scopul de a oferi un cadru formal pentru prezentarea din partea partidului majoritar sau a coaliţiei majoritare a unui candidat spre a evita o posibilă respingere de parlament a unei persoane desemnate şi implicit a unui conflict între preşedinte şi parlament”, scrie Dan Velicu.

Articolul integral AICI