Dinozaurii Modrić, Chipciu și Nistor. Vuvuzeaua de la stadion la sufloțeavismul sindical

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Adevărul e că nu există, cu adevărat un mediocru care să nu vorbească și despre fotbal. Așa că se cuvine s-o fac și eu.

În ultima vreme m-a impresionat mai mult Luka Modrić decât în toți anii în care conducea jocul Realului sau al Croației. Nu pentru pasele lui, nici pentru trofeele câștigate, ci pentru discreția cu care pare să accepte că timpul este mai puternic decât orice Balon de Aur.

Nu încearcă să convingă pe nimeni că are treizeci de ani. Nu cere ca realitatea să fie rescrisă pentru confortul orgoliului său. Joacă atât cât îi mai permite biologia, zâmbește, îi lasă pe alții să alerge și pare împăcat cu ideea că există o vreme a începutului și una a despărțirii.

Poate că tocmai de aceea îl admir astăzi mai mult decât îl admiram când era în apogeu.

În schimb, mă întristează spectacolul pe care îl oferă, fiecare în felul lui, Cristiano Ronaldo și Lionel Messi. Nu mă refer la valoarea lor, care este uriașă și pe care nimeni n-o poate contesta. Mă întristează însă efortul, uneori disperat, de a negocia cu biologia, ca și cum aceasta ar putea fi convinsă să amâne verdictul.

Mai trist decât gestul lor mi se pare însă comportamentul nostru.

Toți vedem că nu mai sunt cei de acum zece sau cincisprezece ani. Vedem sprinturile întrerupte, recuperarea mai greoaie, momentele în care jocul trece pe lângă ei. Și totuși ne prefacem că nu observăm. Comentatorii, jurnaliștii, sponsorii și milioane de suporteri participă la aceeași convenție, asemenea spectatorilor unei piese de teatru care știu că decorul este din carton, dar aplaudă ca și cum ar privi realitatea.

Nu este o minciună spusă cu răutate.

Este una rostită din teamă.

Ne este frică să vedem că până și geniile îmbătrânesc, fiindcă atunci am fi obligați să recunoaștem că și noi facem același drum.

De aceea mă întorc cu gândul la Pelé. La Maradona. La Cruyff. La Beckenbauer. La Zidane. Au existat și în cazul lor orgolii și reveniri, dar, în cele din urmă, au înțeles că există o clipă în care omul trebuie să coboare singur cortina, înainte ca publicul să înceapă să privească mai degrabă trecutul decât prezentul.

Poate că adevărata măreție nu constă doar în felul în care urci pe scenă. ci și în felul în care o părăsești.

Societatea noastră pare însă să fi pierdut această eleganță. Actorii nu se mai retrag. Politicienii nu se mai retrag. Jurnaliștii nu se mai retrag. Profesorii, prezentatorii de televiziune, analiștii, toți încearcă să prelungească spectacolul încă un sezon, apoi încă unul, până când aplauzele nu mai sunt pentru ceea ce fac, ci pentru ceea ce au fost odată.

Poate că Luka Modrić mi se pare atât de frumos tocmai fiindcă nu luptă împotriva timpului. Joacă împreună cu el. Acceptă că fiecare pasă bună este și o formă de rămas-bun, iar această împăcare îi dă o noblețe pe care niciun trofeu nu o poate cumpăra.

Mă întreb dacă nu cumva adevărata victorie asupra timpului nu este să-l învingi, fiindcă nimeni n-a reușit asta vreodată, ci să-l saluți cu aceeași demnitate cu care l-ai întâmpinat atunci când erai tânăr.

Fiindcă bătrânețea nu este o înfrângere.

Teatrul prin care încercăm să ne prefacem că ea nu există, acela este adevărata înfrângere.

Există ani care rămân în memorie printr-un singur sunet. Pentru mine, 2010 nu înseamnă triumful Spaniei, eleganța lui Iniesta sau ultimul Campionat Mondial încă lipsit de tehnologiile care aveau să transforme fotbalul într-o disciplină aproape matematică. Înseamnă, înainte de toate, bâzâitul acela neîntrerupt al vuvuzelelor din Africa de Sud, un zgomot atât de uniform și de insistent, încât după câteva minute încetai să-l mai auzi. Nu pentru că dispărea, ci pentru că devenea fundalul firesc al lumii. Îți invada auzul până când îl acceptai ca pe o stare naturală.

Abia după mulți ani mi-am dat seama că adevăratul simbol al acelui Campionat Mondial nu a fost fotbalul, ci vuvuzeaua. Ea avea să iasă din stadioane și să cucerească lumea.

Astăzi nu mai este făcută din plastic. Astăzi poartă costum, stă în studiouri de televiziune, locuiește pe rețelele sociale, scrie comunicate oficiale, organizează conferințe de presă și produce, zi și noapte, același sunet monoton. Nu mai contează cine vorbește și nici dacă spune adevărul. Important este să nu lase liniștea să se aștearnă. Liniștea este periculoasă, fiindcă în liniște oamenii încep să gândească.

În timp ce planeta râdea de vuvuzelele sud-africane, Eduardo Galeano publica o carte extraordinară: ”Fotbalul. Lumini și umbre”, una dintre acele cărți care folosesc fotbalul  pentru a vorbi și despre despre lume.

Pentru cine a citit ”Memoria focului” - de același autor, apărută în timpil lui Ceaușescu, lectura acestei cărți e o bucurie…

Am recitit zilele acestea câteva pagini și am avut impresia că timpul s-a oprit. Nu pentru că autorul ar fi fost profet, ci pentru că mecanismele pe care le descria funcționează și astăzi aproape identic.

Vorbea despre Iran, prezentat, ca și acum, drept marele pericol nuclear al omenirii, și adăuga, cu ironia lui calmă, că toate acestea se spuneau de parcă iranienii ar fi fost cei care aruncaseră bombele atomice asupra Hiroshimei și Nagasaki. Vorbea despre palestinieni, transformați în întruchiparea răului, de parcă un popor care este el însuși semit ar putea fi autorul antisemitismului. Vorbea despre Grecia, pusă la stâlpul infamiei și obligată să suporte umilințele impuse de creditorii internaționali, de parcă grecii ar fi fost singurii responsabili pentru cea mai gravă criză financiară de după 1929, iar băncile și marile centre financiare ar fi privit totul cu inocența unor spectatori. Același lucru, mai mult ca sigur că se va întâmpla și cu România, adusă în starea asta de ”Mesia” Bolojan și echipa lui Useristă, de asasini economici…

Nu m-a interesat nici atunci, nici acum dacă fiecare dintre exemplele lui Galeano poate fi apărat până la ultimul detaliu istoric. M-a impresionat procedeul lui literar. Repeta obsesiv două cuvinte: „de parcă...”. Atât. Două cuvinte care deschideau o fisură în certitudinile oficiale și îl obligau pe cititor să privească și în afara reflectorului. Nu îi spuneau ce să creadă, ci îl invitau să observe că orice poveste este spusă de cineva și că, uneori, zgomotul este atât de puternic, încât acoperă întrebările înainte ca ele să fie rostite.

Privind lumea de astăzi, ai impresia că acele pagini au fost scrise ieri.

Iranul se află din nou în centrul scenei, de această dată într-o confruntare care nu mai privește doar Israelul, ci și Statele Unite, întruchipate, pentru mulți, de Donald Trump. De o parte și de alta, fiecare tabără își produce propriul zgomot, fiecare își distribuie eroii și ticăloșii, fiecare pretinde că realitatea încape într-o singură propoziție. Nu mai există timp pentru îndoială, pentru context sau pentru istorie. Există doar două galerii care suflă din toate puterile în propriile vuvuzele, iar celui care îndrăznește să spună că lucrurile sunt mai complicate i se răspunde, invariabil, că ține cu adversarul.

Observ că geopolitica a început să semene cu un meci de fotbal. Publicul nu este chemat să înțeleagă, ci să țină cu o echipă. Liderii politici sunt transformați în atacanți sau în fundași, televiziunile țin scorul, iar milioane de oameni repetă, cu o disciplină aproape militară, ceea ce au auzit cu câteva ore înainte. Nu contează dacă personajele se numesc Trump, Netanyahu, ayatollahii de la Teheran sau liderii europeni. Important este ca stadionul să nu amuțească niciodată.

Și totuși, dintre toate exemplele lui Galeano, unul mă urmărește mai mult decât celelalte.  Grecia.

În 2010, aproape întreaga Europă privea Grecia cu un amestec de superioritate și dispreț. Ni se explica, pe toate canalele, că grecii trăiseră peste posibilități, că lenea lor devenise proverbială și că austeritatea reprezenta o lecție morală necesară. Puțini vorbeau despre responsabilitatea instituțiilor financiare, despre arhitectura defectuoasă a zonei euro sau despre marile bănci care prosperaseră ani întregi din aceleași mecanisme pe care aveau să le condamne ulterior. Vuvuzelele funcționau impecabil.

Astăzi mă uit la România și nu pot alunga sentimentul că suntem conduși, intenționat, încet și cinic, spre locul în care se afla Grecia atunci. Datoria publică crește, deficitul este tratat când ca o problemă tehnică, când ca o armă politică, iar discursurile încep să semene neliniștitor cu cele de acum șaisprezece ani. Încă nu ni se spune că am trăit peste posibilități, dar frazele sunt pregătite. Încă nu ni se vorbește despre inevitabilitatea sacrificiilor, însă vocabularul începe să se așeze. Și mă întreb dacă nu cumva, atunci când va veni momentul, vom descoperi că și pentru noi s-au pregătit aceleași vuvuzele care au acompaniat drama grecilor.

Tocmai de aceea mi se pare atât de actual Galeano. El nu scria despre Iran, despre Palestina sau despre Grecia. Scria despre felul în care puterea își construiește povestea și despre ușurința cu care oamenii acceptă să o repete. Despre clipa în care zgomotul ia locul argumentului, iar repetiția ține locul adevărului.

Mediocrul care sunt, nu are soluții pentru Orientul Mijlociu și nici pentru finanțele Europei. Nu știe cum se termină războaiele și nici cum se plătesc datoriile statelor. Știe însă că există un moment în care zgomotul devine atât de puternic, încât nu mai auzi nici măcar propriile întrebări. Iar atunci lumea încetează să mai gândească și începe doar să reacționeze.

Acesta este adevăratul sens al vuvuzelei.

Nu acela de a face zgomot.

Ci acela de a face imposibilă conversația.

Iar dacă ar fi să aleg o imagine pentru lumea de astăzi, n-aș alege nici rachetele dintre Iran și Israel, nici conferințele de presă ale lui Donald Trump și nici graficele seci despre datoria publică a României. Aș alege, în schimb, stadionul din Africa de Sud, în vara lui 2010, când milioane de oameni suflau în același timp într-o trompetă de plastic, fără să bănuiască faptul că nu asistau doar la un Campionat Mondial, ci la repetiția generală a lumii în care aveau să trăiască.

Dar și așa-numitul ”Sufloțeavism sindical” a apărut tot din fotbal.

Îmi amintesc perfect Campionatul Mondial din Africa de Sud, din 2010. Nu neapărat golurile, nici paradele portarilor și nici măcar triumful Spaniei. Îmi amintesc sunetul. Un bâzâit nesfârșit, ca un roi de insecte uriașe care se așezase peste stadioane. Vuvuzeaua. O banală țeavă de plastic care reușea să acopere aproape totul: scandările, comentariul televiziunii, uneori chiar și fluierul arbitrului.

Mi s-a părut atunci un exotism local, o curiozitate pe care aveam s-o uităm odată cu ultimul meci. Nici prin minte nu mi-ar fi trecut că, peste ani, vuvuzeaua va emigra. Și că își va găsi o nouă patrie, la mii de kilometri depărtare.

Astăzi o văd în mâinile sindicaliștilor români.

Mă uit și mă întreb: cum a ajuns până aici? Cine a avut revelația că o țeavă de plastic poate deveni argument?

Pe vremuri, protestele aveau pancarte. Lozinci. Discursuri. Lideri care încercau să explice de ce sunt acolo. Astăzi pare suficient să sufli. Nu mai trebuie să convingi pe nimeni. Nu mai trebuie să formulezi o idee. Nici măcar să ridici vocea. Ridici doar instrumentul și îl umpli cu aer.

Este, poate, imaginea perfectă a epocii noastre, în care sindicaliștii se prefac că protestează. Dealtfel, primul semn al corupției din România, este acela că de zeci de ani sindicatele au aceiași șefi…

Am început să confundăm intensitatea zgomotului cu forța argumentului. Dacă se aude tare, înseamnă că este important. Dacă acoperă vocile celorlalți, înseamnă că ai câștigat disputa. Decibelul a devenit unitatea de măsură a dreptății.

Dar vuvuzeaua nu vorbește. Ea nu spune nimic despre salarii, despre pensii, despre reforme, despre buget sau despre economie. Nu propune soluții și nu răspunde la întrebări. Produce doar un sunet uniform, egal, continuu. Un sunet care seamănă izbitor cu multe dintre dezbaterile publice ale ultimilor ani.

Și, privind mai atent, îmi dau seama că vuvuzeaua nu mai aparține doar protestatarilor.

Există politicieni-vuvuzea. Analiști-vuvuzea. Influenceri-vuvuzea. Oameni care au descoperit că nu este nevoie să gândești dacă reușești să faci suficient zgomot. Că nu trebuie să ai dreptate dacă poți acoperi vocile celorlalți. Că nu trebuie să demonstrezi nimic, dacă poți transforma spațiul public într-un bâzâit permanent.

Poate de aceea n-ar trebui să râdem prea tare de sindicalistul care suflă într-o țeavă de plastic. El este doar imaginea cea mai sinceră a unei lumi care a înlocuit argumentul cu zgomotul.

Iar când toți încep să sufle în același timp, liniștea devine ultimul lux. Și, odată cu ea, dispare și posibilitatea de a mai auzi adevărul.

In fotbalul românesc, doi dintre cei mai ”tineri bătrâni” se numesc Dan Nistor și Alex Chipciu. Își spun singuri, cu umor, „dinozauri”. Nu se supără. Nu se revoltă împotriva biologicului. Nu cer să li se spună că au tot douăzeci și cinci de ani. Dimpotrivă. Fac haz de propria vârstă și apoi ies pe teren să joace.

Probabil că tocmai de aceea încă joacă atât de bine.

Există o libertate pe care o câștigi atunci când încetezi să lupți împotriva oglinzii. Nu mai trebuie să demonstrezi că ești nemuritor. Îți rămâne doar fotbalul.

M-au impresionat mai mult acești doi „dinozauri” decât multe staruri mondiale înconjurate de armate de oameni care încearcă să ascundă evidența. Există astăzi un teatru trist în jurul unor legende care nu mai pot accepta că timpul a trecut. Se cosmetizează statistici, se inventează explicații, iar milioane de suporteri participă, de bunăvoie, la această convenție. Toți văd, dar nimeni nu are voie să spună.

Nistor și Chipciu au ales altceva. Au făcut din vârstă o glumă. Și, paradoxal, tocmai de aceea au rămas credibili.

Mi-am amintit atunci de Maradona, de Pelé, de atâția mari jucători care au înțeles că retragerea nu este o înfrângere, ci ultima demonstrație de eleganță a unui campion. Nu au încercat să negocieze cu timpul. L-au salutat.

Adevăratul semn al maturității nu este să continui cu orice preț, ci să nu te minți niciodată în privința locului în care te afli. Să poți spune despre tine, zâmbind: „Da, sunt un dinozaur.” Iar apoi să alergi încă nouăzeci de minute, fără să pretinzi că ești un pui de velociraptor.

Mi se pare că, dintre toate calitățile omenești, una a devenit aproape exotică: împăcarea cu propria vârstă. Iar când o întâlnești, chiar și pe un teren de fotbal, merită aplaudată.