A devenit aproape o certitudine că după alegeri, singurul eveniment altminteri care se poate desfăşura în deplină siguranţă, pentru că în cabinele de vot nu exită virus, că este minor şi nu are drept de vot, vom fi cu toţii încuiaţi în case. Din nou. Cu consecinţele sociale şi, mai ales economice, care se văd sumbre la orizont.

Tehnica folosită pentru a ne obişnui cu carantinarea totală este una uşor de intuit. S-a început cu localităţi mici. Comunităţi care, chiar dacă ar fi făcut scandal, nu le-ar fi luat nimeni în seamă.

Pe 4 martie, s-a carantinat total oraşul Ţăndărei. Nu întâmplător. Rata de infectare nu era mai mare decât în alte localităţi. Dar Ţăndăreiul era cu roşu demult pe harta infracţionalităţii din România. Trafic de carne vie, tâlhării la drumul mare, dosare prescrise şi înapoierea bunurilor confiscate celor care au scăpat astfel de rigorile legii. Carantinarea Ţăndăreiului nu a afectat pe nimeni, cu excepţia locuitorilor, care nu toţi sunt traficanţi şi tâlhari. Dar percepţia în opinia publică a fost următoarea: „Bine că i-a închis să stea la ei acolo, să nu mai tâlhărească la drumul mare”. Se inducea astfel idee că o carantină, o închidere totală a unei localităţi, nu este un lucru tocmai rău.

A urmat vara cu concediile şi creşterea numărului de infectări. Vinovaţi, cetăţenii, care în loc să poarte mască atunci când se scăldau în mare  sau se sărutau pe plajă la Vama Veche, făceau hore nedistanţate social prin faţa cârciumilor. Nici un cuvânt despre răgazul pe care în timpul verii îl dăduse pandemia autorităţilor, pentru a face rost de materiale pentru spitale şi pentru a creşte numărul de paturi la ATI, în condiţiile în care toate ţările se pregăteau pentru al doilea val, despre care toţi specialiştii spuneau că va veni în toamnă.

Şi, din păcate, au avut dreptate. Numărul de infectări a crescut exploziv. Sistemul medical este depăşit. DSP nu mai există, pentru că acum decontăm angajarea în instituţiile de stat, deci şi la DSP, a pilăraiei de partid şi de stat, a trepăduşilor de uşi capitonate care, nu-i aşa, dacă au lipit afişe, trebuie acum „să mănâncă şi gura lor” o leafă de la stat.

Dar nu haosul în gestionarea pandemiei este cel mai groaznic lucru. Ci faptul că, după părerea mea, există o schemă bine pusă la punct de a sugruma România. Care a început să funcţioneze.

Pe ce mă bazez.

Principalele mari oraşe ale ţării, dar şi aşezări cu poziţii strategice, au încept să fie sugrumate.

Carantinarea a continuat, de la oraşe mici, precum Blaj, la oraşe mici reşedinţe de judeţ. A venit rândul Alexandriei, oraş de 45.000 de locuitori, care nu numai că este destul de aproape de Bucureşti, dar este şi un important nod de transport. Face legătura între Capitala țării și multe dintre orașele de provincie, sau leagă aceste orașe între ele. DN 6 leagă Bucureștiul, prin Alexandria, de Roșiorii de Vede, Caracal, Craiova, Timișoara, graniţă, DN52 leagă Alexandria de Turnu Măgurele, Corabia, Calafat, graniţă; DN51 leagă Alexandria de Zimnicea şi graniţă, D.J. 504 leagă Alexandria de Pitești și Câmpulung; D.J. 601 leagă Alexandria, prin Găești, de Târgoviște; D.J. 506 face legătura între Alexandria și Giurgiu, graniţă.

Au urmat alte două oraşe, cam de aceleaşi dimensiuni, dar din Ardeal de data asta. Zalău, cu 65.000 de locuitori şi Baia Mare. Care are şi aeroport, iar economia oraşului şi a judeţului este legată în principal de minerit, dar şi de turism, care se face la nivel european. Acum este la pământ.

Tot la categoria asta intră şi Alba Iulia, dar şi localităţi importante din judeţ: Sebeș, (important nod de comunicaţii) Blaj, Cugir (cu fabrica de armament) Abrud, capitala mineritului la aur, dar și Ciugud, vestită podgorie care a fost închisă fix când să-şi vândă produsul care a făcut-o renumită.

A venit rândul oraşelor mari ale ţării. Acestea nu putea fi închise din prima precum Ţăndărei sau Sebeş, aşa că au fost luate prin învăluire. S-au închis mai întâi localităţile mici din apropiere, multe dintre ele practic cartiere ale oraşelor mari. Clujul spre exemplu. S-au carantinat mai întâi 5 comune. Apoi oraşele Gherla şi Câmpia Turzii. Cu aeroportul strategic cu tot. Urmează Turda, aflată la o azvârlitură de băţ de Cluj şi, desigur, Clujul.

Acelaşi scenariu şi la Timişoara. Au intrat în carantină Sânnicolau Mare şi Ceacova. Urmează Timişoara.

La fel şi la Cosntanţa, care este primul dintre cele trei mari oraşe ale ţării, care s-a închis. L-au luat mai întâi prin învăluire.  S-au închis mai întâi Costinești, Techirghiol, Medgidia, Mihail Kogălniceanu, (cu aeroportul) şi Agigea. A urmat cele mai apropiate: Valu lui Traian, Lumina şi Ovidiu, care este practic lipit de Constanţa.  Vineri seara, la orele 20.00, şi cel mai mare port al României a intrat în carantină.

Urmează Bucureştiul, luat şi el prin învăluire. S-a carantinat mai întâi Ciorogârla, aflat la câţiva kilometri de Bucureşti, apoi Chiajna, Bragadiru, Clinceni şi Berceni, care, sunt, practic, cartiere ale Bucureştiului. Urmează să intre în carantină Otopeni.

Astfel, cu cele două porţi aeriene, aeroporturile din Otopeni şi Clinceni, carantinate, cu nodul rutier Alexandria carantinat, cu Constanţa, autostrada spre mare şi spre cel mai mare port, carantinată, cu Braşovul şi Piteştiul, aflat la celălalt capăt al autostrăzii A1, la un pas să fie carantinate, Bucureştiul rămâne împresurat şi izolat. Strâns de gât prin învăluire. Cu singura poartă de scăpare, aeroportul Băneasa, să aterizeze pe el cu deltaplanul oamenii de afaceri.