Dan Andronic, editorialist
sursa: Arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
Trăim vremurile în care suntem fericiți că îl avem pe Ilie Bolojan la Palatul Victoria. De ce? Citiți până la sfârșit…
Trăim vremuri în care „imposibilul” nu mai este breaking-news. A devenit știrea de dimineață.
Când primele informații despre rachetele iraniene lansate spre atolul Diego Garcia au început să curgă pe fluxurile agențiilor de presă, mulți au ridicat din umeri, crezând că e o eroare de geografie. Diego Garcia? La 4.000 de kilometri de Teheran? Ei bine, domnilor, rachetele nu au greșit adresa, chiar dacă tehnologia iraniană a „sughițat” în drum spre destinație.
Ceea ce vedem astăzi nu este doar un incident militar eșuat în Oceanul Indian. Este un mesaj scris cu combustibil solid și ambiții imperiale.
Iranul a decis să arate lumii că „orașele de rachete” de care vorbeau generalii lor nu sunt doar decoruri de film de serie B. Când trimiți un proiectil la o asemenea distanță, nu vrei neapărat să dărâmi o baracă americană. E mai mult: vrei să spui Londrei, Parisului și Berlinului că distanța nu mai este o asigurare de viață.
Dar în timp ce ochii noștri sunt ațintiți spre radarele de la Diego Garcia, adevăratul „război” se dă la pompă. Și aici intervine marea ipocrizie a politicii europene.
Observați mișcările de trupe din capitalele Europei. De la Madrid la Viena și de la Paris la Budapesta, guvernele au intrat în modul de supraviețuire.
Franța și Germania taie accizele, Italia activează „acciza mobilă”, iar Ungaria, cu stilul său deja cunoscut de a pune piciorul în prag, plafonează tot ce mișcă.
De ce? Pentru că politicienii simt mirosul de praf de pușcă, dar se tem mai mult de mirosul de furie populară, din stațiile de alimentare cu motorină.
Este o lecție de realism politic pe care, din păcate, unii o învață pe genunchi. Portugalia cu voucherele sale, Spania cu subvențiile mixte, toți încearcă să pună un plasture pe o rană care sângerează din cauza instabilității globale. Când Iranul lansează rachete, prețul barilului dansează pe nervii consumatorului european.
Adevărul, cel pe care puțini au curajul să-l spună până la capăt, este că suntem prinși într-o menghină.
Pe de o parte, o amenințare asimetrică ce folosește saturarea apărării ca strategie de uzură, o matematică a morții în care o rachetă ieftină obligă la o apărare de milioane de dolari.
Pe de altă parte, o economie europeană care se clatină și care încearcă să stingă focul inflației cu bani aruncați direct în rezervoarele cetățenilor.
Statele pe care le-am enumerat, Italia, Austria, Slovenia, până la Suedia cea calculată, au înțeles un lucru esențial: stabilitatea socială nu se menține cu discursuri despre democrație dacă omul nu-și mai permite să meargă la muncă.
Rămâne o întrebare, una care ne privește și pe noi, aici, la București: Cât timp va putea Europa să subvenționeze această liniște temporară? Căci rachetele, chiar și cele care cad în ocean, au prostul obicei de a scumpi totul în urma lor.
Jocul de poker de la Diego Garcia abia a început. Iar noi, cei de la masă, s-ar putea să descoperim că nota de plată nu se achită în rachete, ci în euro, dolari și, mai ales, în răbdare.
Dacă arunci o privire spre București, unde liniștea de la Palatul Victoria, ocupat vremelnic de Ilie Bolojan, pare tot mai fragilă.
În timp ce Parisul și Berlinul scot miliardele din buzunar pentru a subvenționa consumul, la noi se joacă din nou „alba-neagra” cu cifrele și concedierile.
România, țară producătoare de gaze, privește cum vecinii de la Budapesta sau Ljubljana iau măsuri de protecție brutal de pragmatice, în timp ce noi ne mulțumim promisiuni, urmate de jumătăți de măsură și finalizate cu speranța că valul de scumpiri se va opri la graniță.
Nu se va opri. Pentru că piața energiei este ca un vas comunicant: când rachetele iraniene tulbură apele în Oceanul Indian, prețul barilului de petrol „Brent” face febră la bursa din Londra, iar la pompele de pe autostrada A1 se afișează nota de plată.
Concluzia amară? Europa a intrat într-o eră a „economiei de război” mascate în politici sociale. Toate acele state, de la Portugalia la Suedia, nu au devenit brusc generoase peste noapte. Ele au înțeles că, în fața unei amenințări asimetrice precum cea a Teheranului, prima linie de apărare nu este un sistem Patriot, ci stabilitatea prețului la pâine și benzină.
Dacă cetățeanul european simte că factura la pompă este mai periculoasă decât o rachetă balistică rătăcită la 4.000 de kilometri distanță, atunci strategia de destabilizare a Iranului a reușit fără să tragă un singur focos eficient.
Ce nu știu iranienii este că noi suntem gata destabilizați de Ilie Bolojan…
