Republica Moldova. Mănăstirea Căpriana, una dintre cele mai vechi și sfinte vetre monahale din Republica Moldova, devine, în fiecare an, un loc de pelerinaj deosebit în perioada Paștelui. Așezată în mijlocul Codrilor Moldovei, la doar câțiva kilometri de Chișinău, această mănăstire atrage mii de credincioși care vin aici pentru a se ruga, pentru a trăi miracolul Învierii și pentru a simți adierea sfințeniei care pătrunde adânc în suflete.

O mănăstire cât o epopee

La doar 40 km de Chișinău, Mănăstirea Căpriana se numără printre cele mai vechi din spațiul românesc. Ctitorită în 1429 de Alexandru cel Bun și reconstruită de Ștefan cel Mare, Căpriana nu e doar un lăcaș de rugăciune, este un bastion al identității moldovenești.

În perioada interbelică, Căpriana a fost un important centru spiritual și cultural. Aici a fost stareț unul dintre cei mai cunoscuți duhovnici moldoveni – Părintele Ioan Zlotea. Acesta a devenit vestit pentru înțelepciunea și blândețea sa.

Mulți oameni veneau la el nu doar pentru sfat, ci și pentru tămăduiri sufletești. Se spune că, odată, o femeie mută a început să vorbească după ce a fost unsă cu ulei de la candelă și binecuvântată de părintele.

Drama mănăstirii a venit în perioada sovietică. În 1962, regimul comunist a închis Căpriana, călugării au fost izgoniți, iar chiliile transformate în depozite. Biserica a fost vandalizată, iar frescele vechi au fost acoperite cu var. Liniștea sfințeniei s-a stins pentru o vreme, dar nu definitiv.

După căderea URSS, mănăstirea a fost printre primele redeschise. În 1989, călugării s-au întors.

Au găsit ruine, dar și o dorință profundă a oamenilor de a readuce la viață acel colț de rai. Cu sprijinul localnicilor, au curățat ruinele, au restaurat biserica domnească și au reluat slujbele.

Aici, istoria și credința merg mână în mână. Mănăstirea a renăscut odată cu poporul ei, în 1989, ca printr-o adevărată minune.

Astăzi, Mănăstirea Căpriana este un simbol al rezistenței credinței. În perioada Paștelui, mii de oameni se adună aici, participând la slujbele de Înviere, unde lumina sfântă pare că răsare direct din pădurile bătrâne ale Moldovei. Astăzi mănăstirea numără 25 de călugări.

Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, părintele spiritual care a ales Căpriana pentru veșnicie

În 1821, Mănăstirea Căpriana a devenit loc de retragere și veșnică odihnă pentru Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, o personalitate marcantă a Bisericii și culturii moldovenești. El a fost primul exarh al Bisericii din Basarabia. Promotor al limbii române în cult și învățământ, și un susținător al tipăririi cărților religioase pentru popor.

La finalul vieții, s-a retras la Căpriana, pe care o iubea ca pe o mamă. În testamentul său, a cerut să fie înmormântat la Căpriana, „acolo unde sufletul îmi găsește pacea”, spun scrierile vremii. Astăzi, mormântul său este loc de pelerinaj, mai ales în perioada Paștelui, iar oamenii se roagă la el pentru înțelepciune, luminare și întărirea credinței.

O taină de secole: icoana care se întoarce singură în altar

Una dintre cele mai vechi legende legate de Mănăstirea Căpriana vorbește despre icoana Maicii Domnului cu Pruncul. Adusă, se spune, de Ștefan cel Mare însuși, după o bătălie câștigată cu greu.

Legenda spune că în secolul XIX, când mănăstirea a trecut printr-o perioadă dificilă, un negustor bogat, dar necredincios, a oferit bani în schimbul icoanei vechi, dorind s-o țină în colecția sa personală. Deși părinții nu voiau să o vândă, presiunea vremurilor i-a obligat. Icoana a fost luată, dar în aceeași noapte, negustorul a auzit în casă pași, șoapte și un plâns lin.

A doua zi, icoana dispăruse. A fost găsită de un pădurar, întoarsă exact pe iconostasul din mănăstire, fără ca nimeni să fi deschis porțile grele. Călugării au fost înmărmuriți. Au hotărât atunci că icoana nu mai trebuie mișcată niciodată.

De atunci, se spune că ori de câte ori cineva încearcă să o mute, lumânările se sting singure și clopotul mare sună de unul singur.

Unii localnici mai în vârstă jură că au văzut în miez de noapte o siluetă albă stând în genunchi în fața icoanei. Spun că ar fi chiar Ștefan cel Mare, întorcându-se în duh să vegheze ctitoria sa dragă.

Se mai povestește din vorbă în vorbă, că în anii grei, în timpul ocupației sovietice, chiar dacă mănăstirea era închisă și clopotul tăcea, în noaptea de Paști oamenii din satele vecine auzeau totuși un dangăt prelung, lin, ca o chemare. Bătrânii spuneau atunci: „Căpriana trage clopotele din cer.”

Astăzi, în ciuda vremurilor moderne, tradiția se păstrează. Mulți pelerini aleg să meargă pe jos spre mănăstire în Vinerea Mare. Unii desculți, alții ducând icoane sau lumânări făcute în casă. Mănăstirea Căpriana rămâne un loc de lumină și credință, unde miracolele și tradițiile viețuiesc și astăzi.