Ce au descoperit astronauții dincolo de fața nevăzută a Lunii

Partea întunecată a Lunii. Sursa foto: NASA

Programul Apollo a vizat zone apropiate de ecuatorul selenar, situate pe fața vizibilă a Luna. Alegerea nu a fost întâmplătoare: regiunile respective ofereau suprafețe relativ plane, condiții bune pentru aselenizare pentru desfășurarea activităților la sol, iar echipajele rămâneau permanent în aria de acoperire a comunicațiilor cu Pământul, informează CNN.

Dincolo de fața nevăzută a Lunii: descoperirile făcute de astronauți

În timp, cercetătorii au constatat însă că eșantioanele colectate din aceste locuri nu reflectă întreaga complexitate geologică a satelitului natural al Terrei, deoarece diversitatea Lunii este mult mai amplă decât sugerau probele aduse în urma misiunilor, ceea ce înseamnă că imaginea inițială asupra compoziției sale a fost doar parțial conturată.

Explorarea satelitului natural al Terrei ar putea veni cu noi perspective asupra unor date dispărute din istoria planetei noastre. Cercetările dedicate acestui corp ceresc oferă șansa de a valida sau, dimpotrivă, de a contrazice ipoteza dominantă potrivit căreia Luna s-ar fi născut în urma coliziunii dintre Pământ și un alt obiect cosmic, în urmă cu milioane de ani.

Noah Petro, coordonator al Laboratorului de Planetare, Geologie, Geofizică și Geochimie, NASA, care funcționează la Goddard Space Flight Center din Greenbelt, Maryland, privește Luna ca pe o prelungire a propriei noastre lumi.

„Îmi place să spun că Luna este, de fapt, al optulea continent al Pământului. Atunci când analizăm Luna, în esență, este, de fapt, o extensie a Pământului”, a explicat el.

„Vom avea surprize mari. De aceea explorăm” a spus Petro, care conduce și echipa științifică pentru misiunea Artemis III , care va avea ca scop trimiterea astronauților pe suprafața lunară în 2028.

Marile descoperiri ale Apollo deschid noi enigme despre Lună

Misiunile Apollo au oferit primele date detaliate despre fața vizibilă a Lunii, dezvăluind caracteristici necunoscute până atunci. Totuși, informațiile transmise ulterior de sondele spațiale au arătat că emisfera ascunsă privirii noastre este fundamental diferită. Această discrepanță a generat o serie de întrebări care continuă să îi preocupe pe cercetători la decenii după încheierea programului.

„Luna este dezechilibrată în aproape toate privințele și nu știm de ce. Această asimetrie globală a influențat fiecare etapă a evoluției sale și rămâne unul dintre cele mai mari mistere ale științei lunare”, a explicat Andrews-Hanna.

Pe partea orientată spre Pământ, scoarța este mai subțire, relieful mai domol, iar rocile conțin un amestec geochimic bogat în elemente radioactive generatoare de căldură. Acest material, rămas din solidificarea vechiului ocean de magmă lunar, include potasiu, elemente rare și fosfor, regăsite în probele aduse pe Terra.

În contrast, emisfera îndepărtată prezintă o crustă mult mai groasă, altitudini mai ridicate și semne reduse ale activității vulcanice din trecut, potrivit lui Andrews-Hanna.

Deși privită de pe Pământ pare un corp inert, instrumentele instalate de astronauți programului Apollo au demonstrat că Luna este activă seismic. Cutremurele lunare apar pe măsură ce satelitul natural se răcește și se contractă treptat.

Una dintre marile necunoscute este ce se petrece în interiorul Lunii

Suprafața lunară funcționează și ca o arhivă a începuturilor violente ale sistemului solar. Craterele sale păstrează urmele epocii în care planetele și asteroizii se ciocneau frecvent. Pe Pământ, majoritatea acestor dovezi au fost șterse de eroziune și de procesele geologice active, însă Luna a conservat această istorie aproape intactă.

„Pentru a înțelege originea vieții pe Terra, trebuie să înțelegem perioada bombardamentelor timpurii asupra Lunii și Pământului. Indiciile sugerează că, imediat ce frecvența impacturilor a scăzut suficient pentru stabilizarea suprafeței, viața a putut apărea”, a afirmat Andrews-Hanna.

Misiunile Apollo 14 și Apollo 15 au explorat regiuni din apropierea celui mai vast crater din sistemul solar. Astronauții au colectat materiale ejectate în urma impactului care a format bazinul, resturi împrăștiate pe o mare parte din fața vizibilă a Lunii.

„Pentru a reconstitui cum arăta Luna înainte de impact, trebuie să analizăm regiuni care nu au fost acoperite de materialul aruncat atunci, cum ar fi Polul Sud sau partea îndepărtată”, a explicat Cohen.

Ce urmărește programul Artemis

Programul Artemis continuă să deschidă noi perspective asupra Lunii, chiar dacă prima aselenizare este programată odată cu misiunea Artemis III. Potrivit NASA, lansarea acesteia este estimată pentru 2028, iar doi astronauți ar urma să exploreze regiunea polului sud lunar. Între timp, datele și observațiile obținute în timpul misiunii Artemis II ar putea juca un rol-cheie în alegerea viitoarelor locuri de aterizare.

În timpul apropierii maxime de Lună, capsula Orion va oferi echipajului o perspectivă spectaculoasă: discul lunar va părea de mărimea unei mingi de baschet. Nava va survola satelitul natural la altitudini cuprinse între 6.437 și 9.656 de kilometri, mult peste traiectoriile urmate în trecut de modulele programului Apollo sau de sonda Lunar Reconnaissance Orbiter, care cartografiază Luna din 2009 de la doar 48 de kilometri altitudine.

Această distanță va permite observarea întregului disc lunar, inclusiv a zonelor aflate în mod obișnuit în umbră în apropierea polilor. Echipajul, format din astronauții NASA Reid Wiseman, Victor Glover și Christina Koch, alături de canadianul Jeremy Hansen, a parcurs un program intensiv de pregătire geologică.

Astronauții vor survola partea întunecată a Lunii

În cele aproximativ trei ore dedicate survolului feței îndepărtate a Lunii, astronauții vor fotografia cratere de impact și câmpuri de lavă solidificată și vor transmite în timp real observațiile către specialiștii de la Johnson Space Center, care vor oferi suport științific și analiză.

Traiectoria exactă a misiunii, stabilită în funcție de data lansării, ar putea oferi ocazia rară de a observa regiuni greu accesibile, precum Bazinul Orientale, un crater vast, de 965 de kilometri lățime, ce marchează tranziția dintre fața apropiată și cea îndepărtată a Lunii. Astronauții ar putea surprinde, de asemenea, licăriri produse de impactul meteoriților sau chiar misterioase perdele de praf suspendate deasupra orizontului lunar, fenomene încă insuficient înțelese.

Ulterior, în misiunile Artemis IV și Artemis III, echipajele care vor ajunge pe solul lunar vor instala instrumente, vor realiza măsurători și vor colecta mostre din regiunea polului sud, o zonă puțin explorată până acum. Specialiștii subliniază că, de la misiunile Apollo și până la cele robotice recente, doar aproximativ 5% din suprafața Lunii a fost analizată direct.

Cercetătorii încearcă să afle nu doar câtă apă înghețată există, ci și originea acesteia

Mostrele din apropierea polului sud ar putea conține materiale provenite din interiorul Lunii, vechi de peste patru miliarde de ani, oferind indicii prețioase despre începuturile satelitului natural. Instalarea unor seismometre, similare celor utilizate în epoca Apollo, ar putea permite detectarea cutremurelor lunare și pe partea nevăzută, iar analiza propagării undelor ar aduce informații suplimentare despre structura internă a Lunii.

Un alt obiectiv major rămâne identificarea și cuantificarea gheții din regiunile permanent umbrite. Cercetătorii încearcă să afle nu doar câtă apă înghețată există, ci și originea acesteia – o descoperire care ar putea oferi indicii inclusiv despre proveniența apei de pe Pământ.

În perspectiva misiunii Artemis V, programul prevede trimiterea pe Lună a unui sistem de refrigerare care să permită transportul pe Pământ al probelor înghețate. Explorarea craterelor polare adânci ar putea, astfel, rescrie capitole importante din istoria apei lunare – un domeniu despre care, în perioada Apollo, se știa foarte puțin.