La nici doi ani de la Revoluție, România s-a balansat pe o cumpănă teribil de instabilă. O revenire la putere a conservatorilor comuniști sovietici la cârma URSS ar fi însemnat, practic, sfârșitul fi ravei democrații din era de după Ceaușescu. Au căzut, în schimb, alte capete.

Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov (foto), în 1985, după morțile succesive – în numai trei ani – ale foștilor președinți ai URSS, Leonid Brejnev, Iuri Andropov și Constantin Cernenko a produs o schismă în conservatorul PCUS. Pe de o parte mulți, mai ales tineretul și Occidentul, îl apreciau pentru cele două idei ale sale „glasnost” și „perestroika” – adică „transparență” și „reconstrucție” – și pe de alta, veteranii comuniști se temeau de orice schimbare.

Transformările majore din Europa de Est și căderea Cortinei de Fier șubreziseră considerabil influența colosului sovietic, și-așa slăbit de o economie centralizată falimentară. Reformele au eliberat anumite forțe și mișcări la apariția cărora Gorbaciov nu se așteptase. În mod special a fost vorba de creșterea naționalismului în acele părți ale Uniunii Sovietice în care alte naționalități decât rușii erau majoritare. În rândurile liderilor sovietici au apărut temeri că unele dintre republicile unionale, sau chiar toate, aveau să părăsească statul federal.

După negocieri anevoioase, republicile au căzut de acord asupra termenilor unui nou tratat unional, care le-ar fi transformat în republici independente într-o federație cu un președinte, politică externă și armată comune. Tratatul urma să fie semnat pe 20 august 1991. Înlăturarea lui Gorbaciov, în viziunea comuniștilor conservatori, era absolut necesară până la această dată.

Stare excepțională în URSS pentru criza de lumbago a lui Gorbaciov

În dimineaţa zilei de 19 august 1991 în capitala URSS se declanşează o tentativă de lovitură de stat, așa-numitul „Puci de la Moscova“, zis și „Puciul Votca”, prin care talibanii comuniști își doreau înlăturarea reformistului Mihail Gorbaciov de la putere și preluarea puterii în forma sa existentă de pe vremea lui Brejnev.

Este emis un comunicat al „Comitetului de Stat pentru Starea Excepţională în URSS”, în care un grup de lideri ai PCUS, în frunte cu Ghenadi Ianaev (foto), secretar al Comitetului Central al PCUS, anunţa faptul că preşedintele Gorbaciov, aflat în vacanță în Crimeea, este în imposibilitatea de a-şi exercita funcţia, „din cauza agravării stării sale de sănătate” – în fapt o criză de lumbago – şi că se instituie starea excepţională, potrivit unor preve deri ale Constituţiei, pentru o perioadă de şase luni. Pe străzile Moscovei au fost trimise tancurile.

Boris Elțîn călare pe tanc

Ianaev s-a grăbit să apară la radio și televiziune, criticând străveziu regimul președintelui răsturnat de la putere, pe care îl considera incapabil să asigure liniștea și ordinea în țară. Numai că, în Moscova și Sankt Petersburg au avut loc demonstrații populare de amploare împotriva liderilor loviturii de stat.

Este de neuitat imaginea cu Boris Elțîn – pe atunci președintele Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse – suit pe un tanc, loc de unde a ținut un discurs la un megafon în care a condamnat „junta” puciștilor. Prestația publică viguroasă a lui Elțîn a contrastat în mod clar cu apariția palidă a lui Ianaev. Imaginea președintelui rus, prezentat pe toate posturile importante de știri din lume, a devenit emblema rezistenței la tentativa de lovitură de stat și i-a întărit extrem de mult poziția lui Elțin în țară și în străinătate.

Un plan de atac împotriva sediului Dumei de Stat, a fost abandonat după ce militarii, chiar KGBiști, au refuzat în grup să execute ordinele. O unitate de tancuri s-a alăturat lui Elțîn și sprijinitorilor lui și a ocupat poziții defensive în jurul sediului parlamentului unional. Au urmat trei zile de frământări atât pe plan intern, în interiorul URSS, cât și internațional.

Eșecul loviturii de stat a dus la prăbușirea definitivă a URSS, Gorbaciov s-a retras în glorie, iar Elțîn a preluat foarte rapid controlul asupra întregii Rusii. Până la sfârșitul anului toate cele trei state baltice și-au declarat independența. Iar noi, în România, am stat cu nasul lipit de televizor și urechea pe difuzorul radioului, așteptând să vedem și să auzim ce ni se mai pregătește.

Panica lui Ion Iliescu și „salutul frățesc” al țărăniștilor

Istoricul Alex Mihai Stoenescu descrie cum au reacționat liderii politici români de acum 28 de ani la ceea ce se întâmpla la Moscova și anume că, dacă Ion Iliescu se panicase, crezând că puciul ar avea șanse de reușită, altfel gândea prim-ministrul Petre Roman și ceilalți lideri ai partidelor din Opoziție, cu excepția PNȚCD-ului care, inexplicabil, printr-unul din vocile sale marcante de pe atunci, Ioan Lup, vorbea de „prietenia cu marea Uniune Sovietică“ şi „salutul frăţesc pentru noii lideri de la Moscova“.

Declarația țărănistului a fost difuzată la TVR. Iată ce spune istoricul Alex Mihai Stoenescu: „Situaţia a fost complet invers percepută de conducerea PNL. În pri mul rând, puciul de la Moscova a fost cunoscut de liderul liberal Viorel Cataramă încă de la primele ore ale dimineţii, 05.30–06.00, deoarece în biroul său din clădirea de pe Calea Victoriei – fostul sediu al MICM – avea un telex al redacţiei cotidianului Viitorul românesc, aflat în legătură cu toate marile agenţii de presă.

Cataramă a alertat imediat conduce rea PNL. Analiza făcută la partid în cursul zilei de către Radu Câmpeanu şi Valeriu Stoica a dus la concluzia că puciul nu va reuşi. «Noi am văzut atunci momentul esenţial al ruperii Rusiei de comunismul totalitar şi de URSS în acelaşi timp», au conchis liberalii. Imediat după ce urmăresc reacţia televizată panicată a ţărăniştilor, Câmpeanu şi Stoica se deplasează la sediul Televiziunii şi dau o declaraţie categorică împotriva comunismului totalitar şi în favoarea forţelor reformiste din Rusia”.

Iliescu, prietenul lui Ianaev, îl consideră pe Roman „iresponsabil”

Criza principală a fost însă la vârful statului și al FSN. În momentul puciului, premierul Petre Roman se afla în Spania în vacanță, dar participa la un colocviu împreună cu personalități vest-europene. Ion Iliescu îl sună și îi cere să se întoarcă urgent în țară, dar Roman îi spune că: „ar mai sta, pentru că întâlnirile sunt importante”, spune Alex Mihai Stoenescu (foto).

Iliescu devine nervos, insistând că situația este mult mai gravă în țară și îi cere ministrului Transporturilor Traian Băsescu să trimită un avion după el. Amănuntele au, categoric, importanța lor. Petre Roman le spune colegilor occidentali că Iliescu a fost prieten cu Ianaev și că l-a sunat. Mai mulți lideri vestici îi cer lui Roman să-l sune pe Iliescu și să îi transmită mesaje din partea lor. În genere, se cerea o garanție pentru viața lui Gorbaciov, să nu i se schimbe politica, să fie consultați ambasadorii etc. Roman se întoarce în țară și dă o Declarație a Guvernului categorică împotriva puciului.

Iliescu reacționează din nou violent, considerându-l iresponsabil. Presa subordonată primește ordin să nu preia declarația, dar cele mai importante cotidiene din acea vreme, România liberă și Adevărul, o publică. Petre Roman îşi aminteşte reacţia lui Ion Iliescu. „Momentul efectiv de dezacord este momentul puciului. Atunci a fost clar, 19-20 august 1991, atunci a fost clar că noi avem poziţii diferite. A avut o reacţie împotriva declaraţiei Guvernului, spunând că este aventuroasă, iresponsabilă”, i-a declarat Roman lui Alex Mihai Stoenescu, în cartea acestuia „Interviuri după revoluție”, publicată în 2006.

Momentul rupturii între Iliescu și Roman

O zi mai târ ziu, deşi primise atenţionări dure din partea lui Ion Iliescu, Guvernul retransmite comu nicatul către presă, constatând că unele redacţii nu-l publicaseră, de frică sau ca urmare a unor intervenţii personale din partea conducătorilor unor autorităţi centrale. Totodată, Petre Roman îi contactează în secret pe liderii parti delor din Opoziţie, oferindu-le o negociere pentru formarea unui guvern „de unitate naţională“.

Speriaţi de perspectiva întoarcerii regimului militarist sovietic la graniţele ţării, liderii ţărănişti şi civici ai Opoziţiei acceptă. Este momentul în care Ion Iliescu observă o primă acţiune poli tică sustrasă controlului său şi trage concluzia că Petre Roman şi Guvernul reprezintă „o aventură“ pe care România nu şi-o poate per mite nici intern, nici internaţional. La rândul său, pre mierul Roman – aflat, deja, într-un conflict tacit cu președintele – realizează că nu poate conduce o reformă autentică pentru ţară împreună cu Ion Iliescu: „Sunt profund convins că, dacă puciul comunist ar fi izbutit, (Iliescu, n.a.) ar fi încercat să cadă la înţelegere cu noua echipă de condu cători moscoviţi formată în jurul lui Ianaev.

Acela a fost momentul în care am înţeles cu adevărat că Iliescu nu este în stare să conceapă pentru România mai mult decât o re-spoire a sistemului comunist”, scrie Petre Roman în volumul „Libertatea ca datorie”. Din acest episod de istorie recentă, cel puțin la noi în țară, ies prost Ion Iliescu și PNȚCD și ies convenabil, dacă nu foarte bine liberalii și Petre Roman.

Petre Roman: „Nici azi nu știu dacă Iliescu a vorbit sau nu cu colegul său Ianaev”

În cartea sa „Despre pasiune în vremuri de libertate”, Petre Roman, primul premier al României postcomuniste, povestește: „Am luat legătura cu Iliescu şi spre surprinderea mea am găsit un om foarte îngrijorat. Unul dintre capii puciului era Ghenadi Ianaev, ori Ianaev fusese coleg cu el, îl cunoştea.

S-a spus de multe ori că Iliescu ar fi fost coleg cu Gorbaciov, dar nu este adevărat. Nu avusese nicio întâlnire cu Gorbaciov, însă cu Ianaev chiar a fost coleg de facultate sau de universitate, nu ştiu cu exactitate. I-am spus: «Dacă tot ai fost coleg cu Ianaev... nu încerci să iei legătura cu el să vezi ce intenţii are? Nu te costă nimic. Evident nu ai să îi spui că te întorci la situaţia de dinainte, dar poţi să îl întrebi; poate îţi spune ceva despre intenţiile lui mai ales într-o asemenea situaţie». Puciştii aveau nevoie să comunice. Nici azi nu ştiu dacă Iliescu a încercat sau nu să ia legătura cu Ianaev”.

Roman și Iliescu, pe vremea când împărțeau puterea

Unde dai și unde crapă

Tot în cartea sa, Roman mai povestește cum a fost întâmpinat pe aeroport, la întoarcerea în țară, de către Gelu Voican Voiculescu care i-a zis: „Există o aripă a vechilor oameni din aparatul ceauşist, cu influenţă asupra lui Iliescu, care nu văd cu ochi aşa răi puciul de la Moscova”. Și comentează: „Iliescu a dat o declaraţie faţă de puciul de la Moscova foarte atentă, în termeni ocolitori, necondamnând puciul”. După declarația destul de belicoasă a Guvernului Roman, care condamna ferm lovitura de stat de la Moscova, Ion Iliescu și-a ieșit din pepeni și l-a abordat frontal. Roman descrie momentul: „Cum v-aţi permis? Eu o să mă dezic de voi. Ai văzut care era tonul pe care l-am dat, acela e cel potrivit. Declaraţia voastră este războinică”.

Practic, puciul de la Moscova a însemnat, pentru noi, începutul spargerii FSN. O lună mai târziu, în septembrie 1991, Guvernul Roman a fost înlăturat, prin forță brută, de către mineri. În Rusia, de pe urma puciului, au murit trei tineri. La mineriada din septembrie ’91 au murit tot trei.

Puciul în presa românească

Ziarele vremii au consemnat evenimentul în mod diferit. Dacă publicațiile Dimineața și Azi – aservite Cotroceniului – nu au publicat comunicatul guvernului Roman și au tratat cu frică subiectul, cele mai importante cotidiane ale țării, România liberă și Adevărul i-au alocat spații ample în zilele de 20, 21, 22 și 23 august 1991. Astfel, Adevărul – deși considerat un ziar de stânga, simpatizant al lui Ion Iliescu – a consemnat, încă din 20 august, declarații din toată sfera politicii.

Titlul de deschidere, „pe bumbi” – cum se spune în breaslă – a fost: „Lovitura de stat s-a produs în ajunul semnării noului tratat unional. Tancurile reapar în viața politică, Liderii occidentali par surprinși”. România liberă titra, la rându-i: „Cutremur politic la Moscova”, dar publica pe prima pagină și declarația lui Ghenadi Ianaev și a puciștilor săi. Iar în zilele următoare, în ambele publicații, a apărut un întreg „festival” de reacții din toate părțile. Până și TVR și Radio-ul public au relatat corect, dar mai ponderat, evenimentul. Până la urmă, cu această ocazie, s-a demonstrat că libertatea de expresie a fost principalul câștig de după evenimentele din Decembrie ’89.