Evenimentul istoric
13 Iunie 1990: Ziua în care Ion Iliescu a văzut drapelul legionar la Poliția Capitalei. Mineriada care a zguduit România
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
Pentru cei care nu au trăit dinamica violentă a anului 1990, ziua de 13 iunie reprezintă momentul în care noul regim politic a trecut de la promisiuni democratice la o represiune de o duritate extremă. 13 iunie a fost ziua provocării: un scenariu sângeros, cu atacuri regizate și discursuri manipulatoare, menit să justifice chemarea minerilor în Capitală.
Pentru a înțelege cum s-a prăbușit speranța în Piața Universității, trebuie să privim dincolo de manuale și să analizăm acțiunile directe ale celor care au deținut frâiele puterii în acele ore critice. Ion Iliescu, Petre Roman, Mihai Chițac, Virgil Măgureanu, Victor Atanasie Stănculescu, sunt personaje cheie ale momentului.
13 iunie 1990 și Fenomenul Piața Universității
În iunie 1990, Piața Universității din București era epicentrul celui mai mare și lung protest pașnic din istoria post-comunistă a României, cunoscut sub numele de „Fenomenul Piața Universității” sau „Golaniada”.
Protestul începuse încă din 22 aprilie 1990 și a adunat zilnic zeci de mii de studenți, intelectuali, artiști și cetățeni simpli care se opuneau preluării puterii de către eșalonul doi al fostului Partid Comunist, grupat în jurul lui Ion Iliescu și al Frontului Salvării Naționale (FSN).
Ion Iliescu votând la alegerile din 1990. sursa: arhiva
Piața Universității fusese declarată de către manifestanți „Zonă liberă de neocomunism”. Accesul mașinilor fusese blocat, iar spațiul era organizat ca un adevărat orășel al libertății, cu corturi în care zeci de oameni, în special studenți și revoluționari, se aflau în greva foamei.
Pe clădirile Universității și ale Arhitecturii erau arborate pancarte uriașe cu mesaje pro-democratice, anticomuniste și pro-atlantice.
Balconul Facultății de Geografie devenise o tribună de la care liderii studenților, precum Marian Munteanu, intelectuali publici, Ana Blandiana, Octavian Paler, sau artiști, Cristian Pațurcă, vorbeau mulțimii. Se țineau discursuri despre libertate, reforme economice reale, lustrație și importanța unei prese libere.
Piata Universitatii 13 iunie 1990 foto: Pascal Ilie Virgil (1)
Imnul Golanilor și asumarea etichetei
După ce președintele Ion Iliescu îi numise pe protestatari „golani”, manifestanții au adoptat ironic acest termen cu mândrie. Toți cei din Piață purtau ecusoane cu textul „Golanist”, „Golan de serviciu” sau „Golan intelectual”.
În fiecare seară, zeci de mii de oameni cu lumânări aprinse cântau în cor „Imnul Golanilor” (compus de Cristian Pațurcă), al cărui refren a rămas istoric:
„Mai bine golan decât activist / Mai bine huligan decât comunist!”
Principala revendicare: Punctul 8 de la Timișoara
Deși alegerile din 20 mai 1990 fuseseră deja câștigate zdrobitor de Ion Iliescu și FSN, protestatarii au rămas în stradă. Ei cereau cu insistență adoptarea Punctului 8 din Proclamația de la Timișoara.
Această lege a lustrației ar fi interzis prin lege foștilor activiști comuniști și foștilor ofițeri de Securitate să candideze sau să ocupe funcții publice în stat timp de trei legislaturi consecutive.
Piata Universitatii 13 iunie 1990 Biserica Enei foto: Victor Roncea (2)
Cum s-a schimbat atmosfera în iunie
La începutul lunii iunie, după mai bine de o lună și jumătate de protest continuu, oboseala își spunea cuvântul. Numărul protestatarilor scăzuse pe timp de zi, în Piață rămânând doar câteva sute de oameni și greviștii foamei. Societatea civilă și partidele istorice (PNȚCD și PNL) începuseră să discute modalități de retragere pașnică, considerând că mesajul fusese auzit.
Cu toate acestea, noul regim politic nu a dorit o stingere de la sine a protestului.
În dimineața de 13 iunie 1990, autoritățile au decis să evacueze Piața prin forță. Intervenția brutală a poliției a provocat reacția violentă a populației, oferind pretextul perfect pentru ca regimul Iliescu să cheme minerii din Valea Jiului la București, punând capăt „Fenomenului Piața Universității” printr-o baie de sânge în zilele de 14 și 15 iunie.
Dimineața violenței. Ordinul lui Mihai Chițac și rezistența lui Marian Munteanu
Ora 04:00 - 05:00: Din ordinul direct al ministrului de Interne, generalul Mihai Chițac, trupele de poliție și soldați declanșează o operațiune brutală de evacuare a Pieței Universității. Greviștii foamei sunt ridicați pe sus, corturile sunt distruse, iar perimetrul este încercuit de autobuze ale poliției.
Scriam în 2010: “La operaţiune participă 450 de cadre ale poliţiei de sector, 200 de cadre ale unităţilor de intervenţie ale Poliţiei Capitalei, 250 de elevi ai Academiei de Poliţie, 500 de militari din trupele de pază şi menţinerea ordinii, 80 de cadre ale Poliţiei Militare a M.Ap.N. În total, 1.480 de oameni. Zona este curăţată, iar pavajul este spălat cu clor.”
Vestea represiunii se răspândește instantaneu. Până la prânz, mii de bucureșteni, mobilizați de asociațiile studențești conduse de Marian Munteanu, revin în Piață.
Autobuzele poliției sunt răsturnate și incendiate, iar forțele de ordine se retrag într-o dezordine suspectă. Se va dovedi că ordinul incendierii fusese dat chiar de ministrul de Interne, Mihai Chițac.
„Nu plecăm acasă, noi nu suntem o masă de manevră! Vrem o democrație curată, nu un comunism cu fațadă nouă!”, era strigătul studenților adunați în jurul balconului Universității în primele ore ale amiezii.
Marian Munteanu, liderul Ligii Studenților. foto: EVZ
Escaladarea regizată: asediul instituțiilor
După-amiaza zilei de 13 iunie: Ceea ce începuse ca un protest spontan de solidaritate degenerează într-un haos urban major. Grupuri de manifestanți, printre care martorii și rapoartele ulterioare ale Comisiei parlamentare au identificat numeroși provocatori infiltrați de Serviciul Român de Informații (SRI), condus de Virgil Măgureanu, atacă sediile Ministerului de Interne, Poliției Capitalei și Televiziunii Române (TVR).
Armata, sub comanda ministrului Apărării, Victor Athanasie Stănculescu, primește ordinul de a interveni, însă trupele din teren manifestă o pasivitate bizară în fața atacurilor asupra clădirilor publice. Acest vid de autoritate a fost lăsat intenționat, conform istoricilor, pentru a crea imaginea unei „anarhii de tip legionar”.
Seara manipulării: Discursul lui Ion Iliescu și chemarea forței brute
Ora 20:00: Momentul de cotitură al zilei se mută în direct la Televiziunea Română. Președintele Ion Iliescu și premierul Petre Roman preiau controlul narativului public. Iliescu citește un comunicat dramatic, de o agresivitate ideologică unică în perioada post-decembristă:
„În cursul după-amiezii, acţiunile violente ale elementelor extremiste de tip legionar s-au intensificat. Au fost atacate şi incendiate clădirile Poliţiei Capitalei, Ministerului de Interne şi Casei de Mode, personalul fiind blocat în interior. Au fost capturate arme. A fost distrus şi un număr important de automobile parcate în zonă. Au fost devastate magazine şi localuri publice. Încercările pompierilor şi factorilor de ordine de a interveni au fost sistematic împiedicate de aceleaşi elemente anarhice, legionare.
Este de acum clar că ne aflăm în faţa unei tentative organizate, pregătite din timp, de a răsturna prin forţă, prin violenţă dezlănţuită, conducerea aleasă în mod liber şi democratic a ţării la 20 mai a.c. Ne adresăm tuturor forţelor democratice ale ţării care şi-au dat votul pentru libertate şi stabilitate în România, cu chemarea de a sprijini acţiunea de lichidare a acestei rebeliuni legionare, de a concura cu forţele de ordine şi cu armata pentru restabilirea ordinii, izolarea şi arestarea elementelor extremiste care trebuie aduse în faţa justiţiei pentru a da socoteală pentru cele comise.”!”, spunea Ion Iliescu, 13 iunie 1990.
La Politia Capitalei 13 iunie 1990. Foto: Nic Hanu
În timp ce Iliescu vorbea la televizor, în spatele culiselor, structurile de stat activau deja planul de aducere a minerilor. În Valea Jiului, Miron Cozma organiza deja garniturile de trenuri. Sute de mineri erau urcați în vagoane, fiind mințiți că „banii și țara sunt în pericol, iar intelectualii din București vor să vândă uzinele străinilor”.
Bilanțul unei zile negre
Până la miezul nopții de 13 iunie, se trăsese deja cu armament ușor în zona Ministerului de Interne și a TVR. Primele victime cădeau pe asfaltul Capitalei.
Represiunea începută în dimineaţa zilei de 13 iunie 1990, a avut următoarele consecinţe: moartea prin împuşcare a 4 persoane, vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unui număr total de 1.388 de persoane, privarea de dreptul fundamental la libertate, din motive de ordin politic, a unui număr total de 1.250 de persoane.
În cadrul acestei acţiuni, peste 200 de persoane au fost ridicate şi transportate la o unitate militară a Ministerului de Interne din localitatea Măgurele, unde au fost reţinute până în după-amiaza aceleiaşi zile, când au fost lăsate să plece, după o cercetare sumară.
O diversiune de stat
Din punct de vedere istoric și juridic, ziua de 13 iunie a fost o operațiune de diversiune de stat. S-a creat artificial un teatru de război pentru a justifica barbaria care avea să urmeze în următoarele două zile.
Pentru publicul de azi, 13 iunie este un avertisment despre cum instituțiile de forță ale unui stat pot fi folosite nu pentru a proteja cetățenii, ci pentru a manipula masele și a anihila opoziția politică, reprezentată atunci de lideri precum Corneliu Coposu.
Acea zi a retezat elanul civic al României și a amânat integrarea noastră în lumea occidentală cu aproape un deceniu.
Acest material istoric se bazează pe articolele publicate în EVZ, documentele oficiale din Dosarul Mineriadei, rapoartele IICCMER și mărturiile înregistrate ale participanților la evenimentele din iunie 1990.
Dacă ai date sau informaţii care pot deveni o ştire, transmite-le pe adresa [email protected]
