Începutul Revoluției Culturale în China. Cum a declanșat Mao Zedong un deceniu de haos - 18 august 1966

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Marea Revoluție Culturală Proletară, inițiată oficial de Mao Zedong în vara anului 1966, rămâne unul dintre cele mai violente și complexe fenomene socio-politice ale secolului XX. Deși documentele interne ale partidului au prefațat mișcarea încă din luna mai, data de 18 august 1966 a marcat momentul în care teroarea a coborât oficial în stradă, transformând tineretul chinez într-o armată ideologică.

Pentru a înțelege cum a fost posibilă o asemenea inginerie socială, trebuie analizate motivele politice din spatele deciziei liderului comunist, precum și modul în care propaganda a manipulat o întreagă generație.

China comunistă, lupta pentru putere și eșecul economic

Contextul istoric al acestei mișcări este strâns legat de lupta pentru putere și de eșecul campaniei economice cunoscute sub numele de „Marele Salt Înainte”, desfășurată între 1958 și 1962. Această politică dezastruoasă a provocat o foamete în urma căreia au murit zeci de milioane de oameni, forțându-l pe Mao Zedong să facă un pas în spate.

Administrarea zilnică a statului fusese preluată de lideri mai pragmați, precum președintele Chinei, Liu Shaoqi și secretarul general al PCC, Deng Xiaoping. Aceștia au introdus politici economice moderate, îndepărtându-se de dogmatismul extrem.

Percepând această marginalizare drept o amenințare la adresa autorității sale absolute și temându-se de o relaxare a ideologiei comuniste, Mao a conceput o strategie radicală de epurare a rivalilor săi.

Ziua de 18 august 1966 și legitimarea Gărzilor Roșii

Pregătirile pentru declanșarea mișcării au început în primăvara anului 1966, când o notificare internă a avertizat asupra elementelor burgheze infiltrate în structurile de stat, culminând în august cu o plenară a partidului care l-a lăsat pe Liu Shaoqi fără putere. Punctul de inflexiune pentru expunerea publică a noii direcții a avut loc la mitingul uriaș organizat pe 18 august 1966, în Piața Tiananmen din Beijing.

Peste un milion de tineri, elevi și studenți s-au adunat pentru a-l aclama pe liderul suprem. Momentul de maximă încărcătură simbolică s-a produs atunci când Mao a coborât printre tineri, iar o studentă i-a prins pe braț o banderolă roșie.

Prin acest gest public, Mao Zedong a legitimat oficial acțiunile Gărzilor Roșii, dându-le undă verde să atace instituțiile tradiționale. Particularitatea acestui eveniment istoric este că nu armata sau forțele de ordine clasice au fost chemate să facă epurarea, ci tinerii fanatici, cărora li s-a transmis mesajul că rebeliunea lor este pe deplin justificată.

Încurajați de la cel mai înalt nivel, milioane de tineri au călătorit gratuit cu trenurile prin toată China în toamna acelui an, într-o campanie masivă menită să răspândească febra revoluționară.

Poster din 1966 cu Mao. sursa: chinafile.com

Obiectivul distructiv: Eradicarea celor „Patru Vechi”

Imediat după mitingul din 18 august, Gărzile Roșii au luat cu asalt orașele chineze având un obiectiv distructiv foarte clar: eradicarea a ceea ce aparatul de propagandă a numit „Cele Patru Vechi”. Tinerii au fost incitați să șteargă complet din societate ideile vechi, cultura veche, obiceiurile vechi și tradițiile vechi. Această campanie a dus la o distrugere incalculabilă a patrimoniului național.

Temple milenare au fost profanate, opere de artă și cărți clasice au fost arse în piețe publice, iar intelectualii, profesorii și foștii proprietari de pământ au fost supuși unor umilințe publice, bătăilor și chiar execuțiilor sumare. Școlile și universitățile au fost închise, deoarece educația formală clasică ajunsese să fie considerată o influență toxică burgheză.

Revoluția Culturală a fost concepută de Mao Zedong tocmai ca un instrument pentru a-și elimina rivalii politici din fruntea Partidului Comunist și a statului. Epurările au vizat în special liderii considerați moderați, pragmați sau „revizioniști”, cei care doreau politici economice raționale, îndepărtându-se de dogmatismul extrem.

Iată care au fost cei mai importanți lideri chinezi eliminați sau persecutați în această perioadă.

Adversarii lui Mao, eliminați

Liu Shaoqi, președintele Chinei.  A fost principala țintă a Revoluției Culturale. În calitate de Președinte al Republicii Populare Chineze și succesor aparent al lui Mao, Liu a fost etichetat de propagandă drept „inamicul numărul unu” și „cel mai mare capitalist infiltrat în partid”. A fost destituit din toate funcțiile, expulzat din partid, arestat și supus unor bătăi și umilințe publice. I s-a refuzat tratamentul medical pentru diabet și pneumonie, murind izolat într-o închisoare din Kaifeng, în 1969.

Liu Shaoqi și Indira Gandhi. sursa: wikipedia

Deng Xiaoping, secretarul general al Partidului.  Considerat mâna dreaptă a lui Liu Shaoqi, Deng a fost etichetat drept „al doilea cel mai mare capitalist infiltrat”. A fost înlăturat de la putere, defăimat public, iar familia sa a fost persecutată (fiul său a fost aruncat pe fereastră de Gărzile Roșii, rămânând paralizat). Deng a fost trimis la „reeducare prin muncă” într-o fabrică de tractoare. Spre deosebire de Liu, Deng a supraviețuit fizic și, ani mai târziu, avea să revină la putere pentru a deschide China către lume.

Peng Dehuai, fostul ministru al Apărării. Un erou al războaielor chineze, Peng fusese deja marginalizat în 1959 pentru că a avut curajul să critice foametea provocată de Mao. Odată cu declanșarea Revoluției Culturale, Gărzile Roșii l-au adus forțat la Beijing. A fost supus la peste o sută de „sesiuni de luptă”, mitinguri publice în care victimele erau torturate și umilite de mulțime. I-au fost rupte coastele și a fost ținut în captivitate până la moartea sa, în 1974.

Peng Zhen, primarul Beijingului. Unul dintre cei mai puternici oameni din stat, Peng Zhen a fost prima victimă de rang înalt a Revoluției Culturale. A fost epurat încă din primăvara anului 1966, deoarece a încercat să limiteze campania ideologică și să protejeze intelectualii din capitală de atacurile radicalilor. A supraviețuit anilor de persecuție și a fost reabilitat în anii '70.

Poster de propaganda din timpul revolutiei Culturale. sursa: chinafile.com

Un deceniu de anarhie statală

Consecințele acestor acțiuni au aruncat țara într-un deceniu de anarhie statală. Declanșarea Revoluției Culturale nu a fost un simplu instrument de corecție ideologică, ci un adevărat război civil neconvențional, inițiat chiar de șeful statului împotriva propriului aparat administrativ. Gărzile Roșii s-au scindat rapid în facțiuni rivale, ajungându-se la lupte de stradă sângeroase.

Până în anul 1968, haosul a devenit atât de incontrolabil încât Mao a fost nevoit să cheme armata pentru a reinstaura ordinea, exilând milioane de tineri din mediul urban în satele sărace pentru a fi reeducați.

Încheiată oficial abia la moartea lui Mao, în 1976, Revoluția Culturală a lăsat în urmă o economie paralizată, un patrimoniu decimat și o traumă generațională profundă, demonstrând tragic ce înseamnă concentrarea absolută a puterii.