Șoc și groază: apariția primilor trei hippioți pe faleza din Mangalia! Pletele și pantalonii evazați, văzuți prin ochii comuniștilor

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Hippiot în anii comunismului! Nu cred că era o misiune ușoară, în perioadele în care profesorii și activiștii vânau orice fir de păr lung, de la gimnaziu la cluburile de pensionari, iar „eleganța tovărășească de vară” însemna costumul bej, cu mâneci scurte, asortat cu ciorapi crem și pantofi maro deschis, cu inevitabilele găurele laterale!

Prin textul de azi suntem la sfârșitul verii lui 1968 – în nefasta ultimă zi a vacanței mari, care se încheia negreșit, an de an, pe 15 septembrie! – și autorul, subtil combatant al obiceiurilor decadente ale occidentului imperialist, descrie cum vedea el, sau, poate, cum credea că ar trebui să vadă un adevărat activist, primii ”muguri” ai pătrunderii modei hippy în viața tinerilor aflați pe drumul formării pentru a clădi socialismul în România.

Textul are oarece valoare, fiind unul dintre puținele în care hippies erau ridiculizați în presa românească.

Curând, propaganda din mai toate țările socialiste va descoperi că una dintre puterile mișcării ”Flower Power” era tocmai lupta cu Occidentul! La noi, descoperirea va consta în explozia muzicii rock, beat și folk, de calitate din ce în ce mai bună, educând generații întregi.

Dar, în 1968 – Doamne, ce bine e să găsești lucruri chiar mai vechi decât tine, asta e constatare personală a autorului notiței de astăzi! – hippies erau încă produsul unei societăți aflate în disoluție, lipsindu-i agregatorul idealurilor comuniste, care nu oferă niciun orizont tinerilor.

Cotidianul Dobrogea Nouă din 14 septembrie 1968. Text d Ion Panait:

Mi s-a părut că i-am descoperit pe hippy...

Calc străzile Mangaliei cu obișnuința celui „de aici“, pentru care schimbările zilnice de decor n-ar trebui să surprindă. Și totuși... Sunt și alte „schimbări", originale, sezonul de plajă a „rodit“ cu destule ciudățenii.

În fața mea, trei tineri stau rezemați nepăsători de stîlpii de neon. Doi fumează, celălalt are mîinile bine înfipte în buzunare, au o poziție destul de indecentă, cum sunt așezați astfel, dar se vede că asta nu-i deranjează, nici privirile curioase, dezaprobatoare, ale celor mai mulți care trec pe lîngă ei nu au vreun efect aparte.

Toți au pantaloni charleston, desfăcuți în părți, dintr-un material jegos. Asta se vede de departe. Sunt peticiți, cusuți cu ață de diferite culori. Pe lîngă buzunare au lipite alte petice cu inscripții de etichete de săpun, sau cam așa ceva.

Și bluzele, sau ceea ce ar trebui să fie cămășile lor... Roșu cu flori la unul, ceva care a fost galben odată la celălalt; celui de al treilea, nu-i ghicesc nuanța, poate verde, poate albastru, cine știe...

Mă apropii, cred că am de-a face cu trei hippy, cum vor să-și spună ei.

Sunt privit „de departe”, grav și cu o „oarecare“ surprindere. Le spun cine sunt. Se uită unul la altul,se „consultă“. Zîmbesc chiar. - A, unul din ăia, catadicsesc, în sfîrșit, să spună.

Nu știu ce înseamnă „unul din ăia“, dar sunt curios să stau de vorbă cu ei, să-i cunosc. Cred că au și un șef, îl cheamă Gic, așa îi spun ei, nu cred că e numele lui adevărat. E nebărbierit de mai mult timp, are plete mari, aduce a om inteligent, cum se uită așa, într-o parte, fix și cu un colț al buzelor răsfrînt, dar bănuiesc că a pierdut pieptănul demult, n-are sigur nici o importanță faptul, nici cînd le amintesc despre asta.

- De fapt, cu ce vă ocupați, ce idealuri aveți - îi întreb printre altele.

Nu știu, nici unul nu știe, ridică din umeri, s-au obișnuit cu un astfel de gest, care ar vrea să însemne nepăsare. N-au niciun ideal deocamdată. A, se pare totuși că au unul pînă la urmă, s-au „dumirit“ că întreb așa, fără nici un gînd ascuns.

Suntem veniți de o lună la „pîrleală“ (și-mi arată „bronzul“ de pe piept)

- Vedeți, idealul nostru este să ne facem o situație - apasă pe situație mai tare - de-aia suntem aici. Este un șantier la Neptun, acolo vrem să muncim, am auzit că se cîștigă „biștari” buni...

- Nu vă convin posturile, poate - insinuez.

- Aș, de unde — intervine cel cu cămașă galbenă, îl cheamă Gigi, acum știu, cei trei nu se mai „tem“ de mine - nici nu am ajuns acolo.

- Probabil că abia ați venit în oraș, îmi dau mai departe cu părerea.

Iarăși nic. Rîd ca de o glumă nemaipomenit de bună.

-De unde, „baiețică“. Suntem veniți de o lună la „pîrleală“ (și-mi arată „bronzul“ de pe piept). Dar ce, n-avem voie să ne mai și distrăm?

Au trecut la tonul direct, vor să-și cumpere mașină, nu-și fac ei griji de asta. Sunt de undeva „din jurul Bucureștiului", unul are chiar 11 clase, altul„o profesională“. Sînt „liberi“, spun, întreb de spălat, să nu-mi fac griji, nici noi ăștia mai „igienicii“ nu sîntem feți-frumoși, îi întreb dacă n-au avut„încurcături“ cu miliția. Nu, că ei sînt băieți cinstiți, nu fac scandal, nu se bagă în alte alea... Au o bună-credință a lor cu care trăiesc, cu care încurcă lumea. Și o lipsă de bun simț pentru care simți nevoia să le dai o lecție de comportare acolo, în mijlocul străzii.

Mă despart de ei, dar mă stăpînește deodată un sentiment greu, de neînțeles. Sunt niște biografii care se scriu în alb. Această ciudățenie n-ar trebui repetată. Lumea se plimbă în jurul meu, sunt perechi care se privesc cu o lumină caldă, care se învăluie în această lumină frumoasă.

Observ că e pe jumătate dezbrăcată, dacă nu și mai bine; merge într-un fel tare ciudat, nostim și „provocator“

Cei trei nu aveau această lumină în ochi, întîmplător, fac cunoștința unei fete. Am mers amîndoi în același autobuz, acum avem de făcut cîteva sute de metri împreună, pe jos.

E studentă la „Plastice“, se vede că-i face plăcere să-mi spună asta. E intrigată însă că mă uit așa curios la „îmbrăcămintea“ ei; nu, desigur, nu pot înțelege nimic.

Are repede pregătit un zîmbet „superior“ pentru această ocazie. Sunt un primitiv și, s-o iert, spune, un provincial. O, ei „toți se îmbracă așa“, adică grupul în care se află Dorotheea I. - mai bine spus, își „pun“ ceva pe piele. Căci observ că e pe jumătate dezbrăcată, dacă nu și mai bine; merge într-un fel tare ciudat, nostim și „provocator“ în același timp, îmi spune că acest fel de mers, cu „mlădieri“, o face mai feminină.

Recunosc că nu am știut aceasta, dar îi spun să fie liniștită că o cred, o cred pe cuvînt, nu mai e nevoie și de altfel de dovezi.

Erau niște umbre care călcau străzile și le murdăreau cu acel aer „nonconformist” al lor

Am avut sentimentul unei acute nevoi de aer, de lumină, de oameni adevărați, dar mă gîndesc în același timp și la lipsa de frumos și bucurie a acestor tineri pe care i-am cunoscut. Zilele trecute, un prieten îmi vorbea de „nevoia de a deveni romantici“. Și l-am crezut. Căci, dincolo de orele de serviciu, se simte necesitatea celuilalt „om”, de reconfortare, de liniște, cînd vrei să treci cu ușurare peste tentația de ,„șpriț”, să spunem. Cînd vrei să visezi.

Mi s-a părut că i-am descoperit pe hippy - erau niște umbre care călcau străzile și le murdăreau cu acel aer „nonconformist” al lor pe care îl afișau peste tot.

M-am întrebat cum de mai pot exista asemenea exemplare printre noi. Apoi am văzut iarăși perechile de oameni tineri și frumoși, tandra lor singurătate în doi, bucuria lor nedisimulată, și străzile și-au recăpătat ca prin farmec atmosfera de tinerețe firească. Mi s-a părut că i-am descoperit pe hippy dar nu erau decât tristele lor umbre. Și umbrele acestea dispar. Vor dispărea fiindcă acuratețea socială nu va permite niciodată pete, umbre.