Jos mâinile de pe Parteneriatul Strategic cu SUA!

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Neo-suveranismul quality riscă să arunce securitatea națională în malaxorul toxic al reglărilor de conturi din politica dâmbovițeană, scrie analistul politic Alex Coita într-o luare de poziție fermă.

Parteneriatul Strategic cu Statele Unite a rezistat aproape trei decenii tocmai pentru că România a avut suficientă maturitate să-l țină în afara războaielor politice de zi cu zi. Au trecut pe la București președinți, premieri, majorități și coaliții de toate culorile, la Washington s-au succedat administrații democrate și republicane, iar relația a rămas una dintre puținele constante reale ale politicii externe românești.

SUA și revenirea tezei „România-colonie”

Ce se întâmplă acum în jurul controversei Kimberly Guilfoyle riscă să rupă această regulă nescrisă și, mai grav, să readucă într-o formă mult mai sofisticată o teză pe care am combătut-o ani întregi atunci când venea dinspre zona suveranistă și dinspre propaganda pro-Kremlin: România nu decide cu adevărat nimic, guvernele se pun și se dau jos din exterior, iar politica de la București este expresia unei voințe străine.

Un fel de neo-suveranism „de bine”, mai cultivat, mai prezentabil, eventual practicat de oameni perfect ancorați în Occident, dar care ajunge la o concluzie foarte apropiată de vechea poveste cu România-colonie.

EU DisinfoLab documentează explicit această narațiune în spațiul românesc: România prezentată drept colonie a Occidentului sau „lacheu NATO”, iar politicienii români drept executanți ai Bruxelles-ului sau Washingtonului.

Ar fi o ironie amară să reciclăm exact această schemă pentru că, de data aceasta, ne este utilă într-o dispută politică internă.

De la declarația unui ambasador la acuzația de intervenție SUA

Din această perspectivă trebuie citită povestea declanșată de articolul The Wall Street Journal despre ambasadoarea Statelor Unite în Grecia. Dacă Kimberly Guilfoyle a spus într-adevăr la acea cină că Washingtonul poate face același lucru „oricărei țări”, afirmația este arogantă și profund nepotrivită pentru un ambasador.

Dacă un lobbyist plătit de o companie privată a participat la întâlniri oficiale fără ca relația lui comercială să fie transparentă pentru interlocutori, situația trebuie lămurită. Dacă diplomația americană a promovat agresiv anumite proiecte energetice sau vânzarea de gaz american, și asta poate fi discutat deschis.

Relația cu Statele Unite nu obligă România să renunțe la discernământ, să accepte orice ofertă comercială sau să considere diplomații americani deasupra oricărei critici. Problema este saltul făcut de aici până la afirmația că Washingtonul a dat jos Guvernul României. Pentru o acuzație de asemenea gravitate trebuie să existe o probă pe măsură, iar până în acest moment ea nu a apărut.

Ce arată cronologia căderii Guvernului Bolojan

Cronologia publică este mult mai puțin misterioasă decât povestea care s-a construit în jurul ei. Relatarea despre cina de la Atena vorbește despre iminenta cădere a Guvernului Bolojan, deci despre un eveniment anticipat.

Pe 23 martie, PSD stabilise pentru 20 aprilie momentul în care urma să decidă dacă mai rămâne în coaliție, după conflicte serioase legate de austeritate, cheltuieli și reforme, iar în partid se discuta inclusiv continuarea guvernării cu un alt premier.

Faptul că asemenea informații erau cunoscute într-o ambasadă americană nu e nimic spectaculos în sine.

Diplomația tocmai asta face: vorbește cu politicieni, miniștri, consilieri, oameni de afaceri, jurnaliști și alte ambasade și încearcă să înțeleagă încotro se îndreaptă țara în care operează. Cunoașterea unei crize politice sau anticiparea rezultatului ei nu demonstrează participarea la producerea acelui rezultat.

Pe 20 aprilie, PSD a retras sprijinul pentru Ilie Bolojan și a cerut demisia premierului.

Pe 5 mai, moțiunea inițiată de PSD, AUR și PACE a trecut cu 281 de voturi. Aceste lucruri s-au petrecut în văzul tuturor, prin decizii asumate de partidele politice românești și prin votul Parlamentului României.

Este posibil, teoretic, ca peste această dinamică internă să se fi suprapus și o influență externă, dar așa ceva trebuie demonstrat. Fără această verigă avem o afirmație gravă atribuită unui ambasador și o criză politică internă documentată în detaliu încă din martie. Faptul că cele două se succed în timp nu este suficient pentru a stabili o relație de cauzalitate.

Interesele energetice și limitele lobby-ului diplomatic

La fel de multă precauție este necesară în discuția despre energie. Statele Unite au un interes limpede să vândă gaz american în Europa și să dezvolte Coridorul Vertical, iar România are tot interesul să cumpere numai dacă prețul și condițiile sunt bune. Lobby-ul diplomatic și comercial face parte din relațiile dintre state și, uneori, poate deveni excesiv.

Schimbarea unui guvern este însă o acuzație de alt ordin. Mai mult, chiar documentele publicate în România au arătat că numele relației cu Statele Unite a fost folosit și de partea română pentru a împinge anumite proiecte energetice, inclusiv prin invocarea unor posibile consecințe diplomatice dacă acestea nu avansează.

Tocmai de aceea este bine să păstrăm măsura și să nu transformăm fiecare interes comercial american într-o dovadă de control politic. România a refuzat oferte care nu îi conveneau, companiile au luat decizii pe criterii economice, iar Parteneriatul Strategic a continuat.

Neo-suveranismul quality și externalizarea responsabilității politice

De aici vine și problema acestui neo-suveranism quality care începe să se strecoare în discursul public. Ani întregi am explicat că formula „străinii ne pun conducătorii” este una dintre cele mai păguboase forme de infantilizare politică a României, pentru că îi scutește pe politicienii români de răspunderea propriilor decizii și îi convinge pe cetățeni că instituțiile lor sunt simple decoruri.

Acum riscăm să reluăm aceeași teză într-un registru mai elegant și cu alte intenții: Washingtonul hotărăște când pleacă premierul, voturile din Parlament sunt rezultatul unei operațiuni externe, iar criza politică de la București devine în fond o afacere americană.

Dintr-o asemenea perspectivă, România încetează să mai fie autorul propriei politici și până și greșelile noastre ajung să fie externalizate.

Parteneriatul Strategic, o componentă a securității României

Miza ar fi poate suportabilă dacă discuția s-ar opri la soarta unui guvern. Numai că Parteneriatul Strategic cu Statele Unite nu este o anexă la cariera lui Ilie Bolojan și nici la mandatul lui Donald Trump. În aproape trei decenii a devenit parte din infrastructura efectivă de securitate a României: Deveselu, Mihail Kogălniceanu, interoperabilitatea militară, prezența aliată, capabilitățile comune și postura de descurajare la Marea Neagră.

Pe 30 august, cu mai puțin de o lună înainte de această controversă, președintele României și ministrul Apărării se întâlneau la Mihail Kogălniceanu cu o delegație a Camerei Reprezentanților condusă de președintele Comisiei pentru Forțe Armate, discuțiile vizând securitatea regională, investițiile și extinderea cooperării militare, iar MApN descria baza drept un nod strategic important pentru Statele Unite și NATO în regiunea Mării Negre.

Acestea sunt interese de securitate ale României, construite pe termen lung și independent de simpatiile noastre pentru un ambasador, un premier sau o administrație americană.

Tocmai de aceea relația cu America trebuie ținută departe de reglările de conturi politice de la București. Când începem însă să folosim formule precum „americanii l-au pus”, „americanii l-au dat jos”, „Washingtonul este cu noi” sau „Washingtonul este împotriva lor”, mutăm relația transatlantică într-un registru din care România a avut numai de pierdut de fiecare dată când a intrat acolo.

Parteneriatul începe să fie perceput ca aparținând unei tabere, iar adversarii acelei tabere încep inevitabil să privească America prin aceeași lentilă. O relație care a supraviețuit atât de bine schimbărilor politice tocmai pentru că a aparținut statului român riscă astfel să fie coborâtă la nivelul unei dispute conjuncturale.

Suspiciunile trebuie investigate, iar acuzațiile demonstrate

Episodul Guilfoyle trebuie investigat până la capăt, fără menajamente și fără reflexul provincial că „nu trebuie supărată America”. Dacă există dovezi că Statele Unite au intervenit pentru schimbarea Guvernului României, ele trebuie publicate și discutate cu toată gravitatea pe care o asemenea situație o impune. Dacă asemenea dovezi nu există, suspiciunea nu poate fi ridicată la rang de certitudine doar pentru că produce un titlu bun sau servește o poziționare politică de moment.

Costul unei asemenea lejerități nu este plătit de un premier sau de un partid, ci de credibilitatea orientării strategice care a oferit României, în ultimii treizeci de ani, mai multe garanții de securitate decât toate celelalte direcții de politică externă ale țării de după 1989.

De aceea, mi se pare periculoasă recuperarea tezei „România-colonie” într-o versiune occidentală, rezonabilă și aparent benignă. Ea nu ne face mai suverani și nici mai lucizi. Ne învață din nou că deciziile importante se iau întotdeauna în altă parte, că instituțiile noastre sunt de formă și că politicienii români sunt simple instrumente ale unor puteri externe. Este exact terenul intelectual pe care propaganda antioccidentală încearcă să-l cultive de ani întregi.

Suveranitatea începe cu asumarea propriilor decizii

Guvernele trec, ambasadorii trec, administrațiile americane se schimbă, iar certurile de pe Dâmbovița își schimbă protagonistul de la o lună la alta. România rămâne însă la Marea Neagră, pe Flancul Estic al NATO, cu aceleași vulnerabilități, aceeași geografie și aceeași nevoie de aliați credibili.

Parteneriatul Strategic este prea important pentru a fi folosit drept muniție într-o asemenea dispută și prea greu construit pentru a fi contaminat de fiecare război politic intern. Dacă vrem să ne apărăm suveranitatea, putem începe prin a ne asuma propriile decizii și propriile responsabilități, în loc să reînviem, sub o formă mai elegantă, vechea poveste că România este condusă de alții.