Adrian Sârbu, confesiuni zguduitoare despre decembrie '89: „În anii '80, principala mea perspectivă existențială era sinuciderea”. Exclusiv

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google Urmărește-ne pe Google News

Într-un dialog de o rară intensitate desfășurat ieri la Aleph News, Adrian Sârbu, fondatorul Pro TV și proprietarul actual al grupului Mediafax-Aleph, i-a dezvăluit jurnalistului EVZ Dan Andronic trăirile viscerale care l-au marcat în pragul prăbușirii regimului comunist.

La Revoluție, Adrian Sârbu avea 34 de ani și lucra ca regizor la Studioul Sahia; imediat după spargerea mitingului lui Ceaușescu din 21 decembrie, el a plecat spre Piața Universității cu camera de filmat, acționând inițial ca un „martor și povestitor” care a documentat vizual evenimentele sângeroase de la Baricadă, dar și din interiorul C.C. Ulterior, acesta s-a alăturat noilor structuri de putere formate în jurul Frontului Salvării Naționale, devenind un personaj-cheie în comunicare și program.

Departe de a poza într-un erou de baricadă, Sârbu a descris o Românie trăită ca un „lagăr” și o revoltă interioară care s-a transformat în act profesional la doar zece minute după spargerea mitingului lui Ceaușescu din 21 decembrie.

Adrian Sârbu: „Am trăit degeaba”. Momentul Timișoara și vocea de la Europa Liberă

Adrian Sârbu a mărturisit că deceniul nouă a fost, pentru el, o perioadă a deznădejdii absolute. În fața opresiunii sufocante a regimului, acesta a recunoscut că a cochetat cu gândul sinuciderii ca singură cale de evadare. Momentul de cotitură a venit odată cu evenimentele de la Timișoara, transmise prin intermediul Radio Europa Liberă.

Cât de îngrijorătoare e pentru Europa epidemia de Ebola din Africa, potrivit oamenilor de știință

Cercetătorii au renunțat la modelele climatice apocaliptice, Trump critică „escrocheria” Democraților

„Principala perspectivă existențială pe care o aveam eu... era sinuciderea. În momentul în care mi-am auzit propriile mele dureri, propriile mele strigăte la radio transmise de la Timișoara... mi-am dat seama că trăisem degeaba până atunci”, a mărturisit Adrian Sârbu.

Deși Dan Andronic a ridicat problema autenticității acelor înregistrări, Sârbu a subliniat că pentru el impactul a fost unul de trezire la realitate, confirmat de legăturile telefonice directe cu rudele sale din orașul martir.

Adrian Sârbu, Aleph News, 2025. sursa: EVZ

21 Decembrie: Zece minute care au schimbat un cineast

Întrebat despre momentul în care a decis să iasă în stradă, Adrian Sârbu a evocat instinctul de cineast care a învins teama. La ora 12:00, în data de 21 decembrie, după ce mitingul lui Nicolae Ceaușescu “s-a spart” în direct la televiziune, Sârbu a plecat de la Studioul Sahia spre Piața Universității, în ciuda „sugestiilor” primite de la conducerea instituției.

„A fost un gest și de revoltă, dar și instinctul meu de cineast. Nu se mai putea. Am început precum mulți alți oameni, ca martor, ca și povestitor al acelor vremuri”, a explicat el. Pentru Sârbu, ieșirea în stradă cu camera de filmat nu a fost doar un exercițiu profesional, ci o formă de ispășire pentru anii de tăcere și umilință. La 34 de ani, acesta resimțea povara unui deceniu în care România fusese transformată într-o „dictatură de tip nord-coreean”.

„Eram un om inutil într-o lume care era o pușcărie”

Discuția a atins puncte sensibile legate de statutul de „dizident” sau „revoltat”.

Adrian Sârbu a respins eticheta de erou, autodefinindu-se mai degrabă ca un „dizident interior” care a suferit din cauza lipsei de respect pentru profesie și pentru ființa umană. Spunea că simțea cum „ne abandonasem libertatea pentru a supraviețui într-un lagăr. Trăiam ca animalele din punct de vedere material, dar social era mult mai grav.”

Vorbind despre condiția cineastului în comunism, Sârbu a mărturisit că se simțea „inutil”, lucrând într-o lume care era, în esență, o pușcărie. Dan Andronic i-a amintit că a avut un film documentar premiat chiar de Nicu Ceaușescu, care arăta condițiile crunte din căminele de nefamiliști, un act de curaj artistic limitat de barierele cenzurii de atunci.

Secretul mașinii de scris. Scrisori către Ceaușescu

Poate cea mai surprinzătoare dezvăluire a interviului a fost legată de modul în care Adrian Sârbu își consuma revolta acasă. Acesta a povestit cum scria, pe o mașină de scris înregistrată la Miliție, scrisori adresate direct lui Nicolae Ceaușescu.

În aceste texte, Sârbu încerca să imagineze ficțiuni despre „cum ar trebui reparată România”, adresându-se singurului om care, în acea perioadă, deținea puterea absolută asupra destinelor a 22 de milioane de oameni.

Imediat după ce le scria, le distrugea de teamă.

„Mămăliga nu a explodat doar pentru foame”

Contrazicând teza conform căreia Revoluția a fost exclusiv o revoltă a stomacului, ca în cazul mișcărilor din Brașov '87,  Adrian Sârbu a subliniat că, pentru el și cercul său de prieteni, principala problemă a fost lipsa demnității.

Dan Andronic a punctat însă și o nuanță critică în acest tablou al deznădejdii, reamintindu-i lui Sârbu că, dincolo de „sinuciderea existențială” invocată, acesta făcea parte dintr-o categorie socială care „supraviețuia binișor”.

Adrian Sârbu, în dialog cu Dan Andronic. sursa: EVZ

Jurnalistul a evidențiat discrepanța dintre trăirile unui cineast de la Studioul Sahia și viața aspră a unui muncitor de pe platforma „23 August”, a cărui existență depindea strict de normele de producție și de succesul exporturilor. Această observație a forțat o distincție clară între dizidența asumată prin acte politice și revolta unui intelectual care, deși nemulțumit, beneficia de o poziție profesională privilegiată.

În fața acestor argumente, Adrian Sârbu a ales calea unei onestități brutale, admițând că, în ciuda succeselor profesionale, s-a simțit adesea un simplu instrument al propagandei într-o lume pe care o considera o „pușcărie”.

Această dualitate — a omului care muncește mult și este premiat de sistem, dar care se simte profund umilit de necesitatea de a-l servi — oferă o cheie de înțelegere a revoltei din decembrie '89: o explozie născută nu doar din lipsuri materiale, ci dintr-o necesitate viscerală de demnitate.

Sârbu a concluzionat că acea stare de libertate absolută descoperită după 21 decembrie nu făcea parte nici măcar din „universul lor imaginar”, fiind o realitate pe care nici el, nici cercul său de prieteni nu îndrăzniseră să o vizualizeze în anii cei mai negri ai dictaturii.

În această seară, de la ora 20.00, va avea loc a doua parte a discuției despre Decembrie 1989 cu Adrian Sârbu, la Aleph News.